The footballer's Speech

Ar fi trebuit sa ma fac fotbalist. Nu pentru ca as fi vreun mare talent. Sunt asa, sa zicem, de nivel mediu. De alergat nu prea alerg, cand eram mic imi placea sa stau in fata, “la pomana” cum se zice. Intre timp nu s-a schimbat nimic in acest sens. Nu vreau sa ma fi facut fotbalist nici pentru banii multi, masinile scumpe, casele de vis si femeile bune si proaste ce graviteaza in jurul lor. Nicidecum.
Mi-ar fi placut la nebunie sa fiu fotbalist ca sa dau interviuri la TV. O, daaaa ! Nu stiu daca ati fost atenti la aceste momente esentiale din viata unui fotbalist roman: interviurile. Eu le studiez atent de ceva vreme si, sincer, sunt fascinat. Este o intreaga filosofie de viata cuprinsa in cele cateva vorbe abia articulate de jucator, un fluviu de intelepciune ce se revarsa din gura acestuia direct in urechile noastre avide de absolut. Si culmea, toti, dar absolut toti, fara exceptie, spun aceleasi lucruri de parca sunt toti reprezentantii acelorasi curente de gandire. Dar sa nu anticipam si sa ne aplecam putin asupra studiului acestui fenomen: discursul fotbalistului roman.
“Dorinta mea cea mai mare este de a imbraca tricoul primei reprezentative si, evident, de a prinde un contract avantajos afara”.
Fotbalistul roman este in primul rand un reprezentant al curentului patriotismului nehotarat. Asta deoarece fiecare din ei are in cariera doua obiective majore: acela de a juca pentru echipa nationala si a evolua la un club in strainatate. Numit popular si curentul “cu curu’n doua luntre” sau “ si cu … si cu sufletu-n Rai “ ( din ratiuni de excesiva decenta nu am putut reproduce exact expresia ). Toti, de la primele interviuri afirma acest lucru, iar intr-o proportie covarsitoare esueaza lamentabil.
“Important nu este ca eu sa inscriu, important e sa castige echipa”
Un principiu care explica, in mare, esecul pe linie al echipelor romanesti. Daca niciun fotbalist, fie el atacant, fundas, mijlocas, nu considera important sa inscrie, cu siguranta nu o va face. Atunci ramane totul in sarcina portarului. Da, dar portarul tre sa apere. Aflat intr-o mare dilema, acesta din urma nu e in stare sa faca bine nimic din cele doua. Din cele de mai sus se nasc doua afirmatii – standard, ambele halucinante :
“ Adversarii si-au dorit mai mult victoria” si “ Daca reuseam sa inscriem mai mult decat ei, poate castigam” ( a se remarca faptul ca si in acest ultim caz exista inca o urma de indoiala). Dar cum sa inscrii daca nu consideri important asta?
Teoria mega evoutionismului e sustinuta de afirmatia : “ Fotbalul a evoluat, nu mai exista echipe mici”. Rezulta ca exista numai echipe mari si foarte mari. Andorra, Luxemburg si Papua Noua Guinee au devenit in ultimii ani superputeri, iata explicatia faptului ca de multa vreme nu mai batem pe nimeni.
Cu toate acestea, inaintea fiecarui meci, bravii nostri jucatori se incurajeaza citind tratate de biologie aplicata si concluzionand cu un aer doct: “Si ei ( adversarii) au tot doua maini si doua picioare”. Mai, sa fie, total neasteptat. Dar ce e si mai neasteptat abia acum urmeaza. Bravii reprezentanti ai truismului strato – sferic afirma cu nonsalanta cum ca, vezi Doamne: “ Mingea e rotunda”. Dupa meci se revine, aproape de fiecare data, la afirmatia din alineatul anterior.
Cei care la micul dejun isi arunca privirea prin tabelul lui Mendeleev sunt convinsi de faptul ca : “primul gol ne-a turnat plumb in picioare”. La fel al doilea, al treilea… Cu atata plumb in picioare nu e de mirare ca abia se deplaseaza pe teren. Jucatorul roman nu este lent de fel, doar golurile primite il ingreuneaza .
“Am primit primul gol prea repede” sau “ Am primit gol in cel mai nepotrivit moment”, de parca exista vreun moment propice primirii golului, sunt alte doua afirmatii demne de luat in seama.Ambele sunt in stransa legatura cu aia cu plumbul, de mai sus. Fotbalistul roman are cel putin 4 momente nepotrivite pentru a incasa gol: in primele minute ale celor doua reprize ca si in ultimele minute ale acestora .Intelegem de aici ca, primite in afara intervalelor de mai sus, golurile sunt chiar izbavitoare ?
Pe final aflam ca “Publicul a fost al 12-lea jucator”. Cand aceiasi oameni din tribuna il injura cu patos, publicul devine “ un grup de nesimtiti, betivi, care vin la stadion sa isi verse frustrarile”. Curat liber-schimbism, monser !
In eterna cautare a absolutului, fotbalistul roman este un intreg compendiu de maxime si cugetari in fata caruia noi, profanii care nu reusim sa intelegem ca “ Meciul se termina odata cu ultimul fluier al arbitrului “, nu putem decat sa ne scoatem palaria si sa facem o reverenta.

“M..e Dica “