vineri, 29 ianuarie 2010

Treptele succesului

La 4 ani, succesul inseamna sa nu faci pipi in pantaloni. In rest, toti ceilalti din jur iti spun fara rost ca esti cel mai frumos si mai destept copil si te scuipa sa nu te deoache. Tie oricum nu iti pasa. Iar parintii tai au auzit de atatea ori aceeasi replica de nici chiar ei nu o mai cred. Toata ziua te joci si descoperi prin jocul tau lumea intreaga. Strada pe care stai ti se pare atat de lunga, oamenii din jur atat de inalti si mai ai inca 3 ani pana sa incepi scoala. Dar nici asta nu pare sa te puna pe ganduri in vreun fel.
La 12 ani, succes inseamna sa ai prieteni. Prietenii cu care construiesti cazemate in spatele blocului si cu care bati toata ziua mingea pe maidan. Iar daca te-ai nascut mai recent, sunt prietenii cu care deja conversezi pe Messenger si cu care faci un Counter in retea. Prietenii cu care ai inceput sa vorbesti despre gagici si gagicile pe care te gandesti seara inainte de culcare cum le-ai pupa a doua zi. Pe obraz. Strada pe care stai a inceput sa para mai mica, iar oamenilor din jur poti sa le vezi varful nasului de foarte aproape. Ai inceput scoala de 5 ani deja si mai ai inca vreo 11 inainte pana o termini. Asta daca vei face vreo facultate. Si asta incepe deja sa te puna pe ganduri.
La 18 ani, succes inseamna sa ai permis de conducere. Si eventual o masina ca sa il folosesti daca tot l-ai luat. Gagicile roiesc in jurul tau si viseaza seara inainte de culcare sa te pupe. Unde vrei tu. La volan parcurgi strada pe care ai crescut in cateva minute iar oamenii din jur nu iti mai ajung la varful nasului. Prietenii cu care mai ieri bateai mingea acum sunt parteneri de intrecere pe strazi. Scoala? Parca ai mai auzit undeva cuvantul asta. Si asta parca parca te pune pe ganduri.
La 20 de ani, succes inseamna sa faci sex. Des si cu cine poti. Pui accent pe cantitate, ignorand deseori calitatea. Oricum nu mai faci diferenta intre ele. Ai vrea sa ai o trupa si toate gagicile sa o puna cu tine. Ai vrea sa fii fotbalist si toate gagicile sa o puna cu tine. Ai vrea sa fii orice si oricine, numai sa o puna gagicile cu tine. Deja te gandesti sa te muti de pe strada unde ai crescut iar oamenii din jur au imbatranit si te opresc pe strada sa iti spuna cat de mare te-ai facut. Si te scuipa sa nu te deoache. Mai ai 4 ani de scoala si esti satul de ea. Asa sunt toti de varsta ta si asta nu te mai pune pe ganduri.
La 35 de ani, succes inseamna sa ai bani. Ai dezvoltat o cariera, ai nevasta, copii. Vin vecinii si iti spun ca sunt cei mai frumosi si mai destepti copii din lume dar ai auzit asta de atat de multe ori ca deja nu mai crezi. Cand mai ai putin timp liber iti vizitezi parintii deja imbatraniti si ii iei la misto asa in gluma, ca nu au reusit sa se mute de pe strada aia unde ai copilarit tu. Ca deh, tu stai ultracentral. Oamenii din jurul copilariei tale nu te mai deoache. Pentru simplul motiv ca nu mai sunt. Gagicile te mai considera inca un tip sexy, dar verigheta pe care o porti le tine la distanta. Ar mai pune-o cu tine, dar nici ele nu cred ca se merita efortul. Scoala s-a terminat de prea mult timp si asta te pune pe ganduri.
La 50 de ani, succes inseamna sa ai bani.Altfel nu mai prinzi nicio gagica care sa o puna cu tine. Parintii tai sunt tare batrani si deja te-au trecut in testament ca mostenitor unic al micului apartament in care ai crescut, de pe strada aia care a inceput sa devina iar mare. Sau e doar o iluzie. Cu prietenii cu care altadata bateai mingea nu te mai vezi decat intamplator. Si incepi sa apreciezi din ce in ce mai mult intamplarile astea. Mai e putin si copii tai termina scoala dar deja sunt pe picioarele lor si aspectul asta nu te mai pune pe ganduri.
La 60 de ani, succes inseamna sa faci sex.Gagicile te vad ca pe un bunic libidinos si nu te-ar mai pupa niciunde decat poate contra unor sume grase de bani. Cativa din prietenii cu care bateai mingea pe maidan au pierdut meciul cu viata si din pacate meciul asta nu se rejoaca a doua zi in curtea scolii. Parintii s-au dus si ei si apartamentul ala a ramas copiilor tai. Din cand in cand mai treci pe la ei si strada aia batuta cu pasul e a dracului de lunga. Deja te lauzi ca esti profesor la scoala vietii si asta te mai pune pe ganduri din cand in cand.
La 70 de ani, succes inseamna sa ai permis de conducere.Desi e clar ca nu il mai folosesti. Ca sa nu auzi in trafic injuriile celorlalti care te numesc fosila si iti reamintesc ca te cauta doamna cu a ei coasa pe acasa. Deja esti bunic si ai da orice ca nepotii tai sa nu te traga dupa ei pe strada aia care pare ca nu se mai sfarseste. Apropo de nepoti, unii au inceput scoala, altii o termina aproape. Oricum nu mai stii ce scoala face fiecare asa ca asta nu te mai pune pe ganduri.
La 75 de ani, succes inseamna sa ai prieteni.Mai precis sa mai ai prieteni. Si nu iti dai seama daca e succesul tau sau al lor. Copii tai sunt bunici, ca deh, noua generatie se cam grabeste in ziua de azi. Urmaresti de la balcon toate inmormantarile care trec pe strada aia lunga si te gandesti ca va veni in curand si vremea ta. Asa incat burdusesti prin valize tot felul de haine cu care le transmiti copiilor ca vrei sa fii imbracat pe lumea cealalta. Scoala? Nu se mai scoala de mult. Si totusi daca ar mai trai gagicile alea, asta te-ar cam pune pe ganduri.
La 80 de ani, succes inseamna sa nu faci pipi in pantaloni.Asistenta sociala te lauda colegilor de salon ca poti sa te abtii. Ai noi prieteni cu care ai bate mingea daca ai putea si strada aia lunga e acum o alee prin curtea azilului. La doua-trei zile iti mai pleaca cate un prieten. De tot. Iar gagicile inainte de culcare se gandesc daca mai prind razele soarelui a doua zi. Despre pupat nu mai incape vorba. Nepotii te mai viziteaza din cand in cand si iti spun ca le e dor de tine. Ai auzit de atatea ori asta, ca oricum nu o mai crezi. Pana una alta, ei te-au adus aici. Ca sa se lafaie in apartamentul ala al tau. Sau al copiilor tai. Nu mai tii minte exact. De ciuda, prin testament lasi toata averea scolii unde ai invatat. Scoala va purta in semn de respect numele tau. Iar asta se va intampla cand nimic nu te va mai pune pe ganduri si nepotii dezmosteniti, injurand printre dinti, te vor pune definitiv intre scanduri.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Vecina mea de sus

Prin 2003 ascultam o piesa super faina a lui Florin Chilian. Se numea " Vecina mea de sus" sau cam asa ceva. Vorbea asa frumos despre vecina lui cu ochi albastri incat inca de pe atunci imi doream sa am si eu o vecina deasupra pe care sa o plac atat de mult. La acea vreme deasupra mea statea un cuplu de octogenari. Intre timp vecina a murit, deh anii trec, dar mosul din cate am auzit inca se tine bine, se incapataneaza cu succes sa reziste.
Anii au trecut si iata ca dorinta mi s-a implinit. Cand aproape pierdusem orice speranta, a aparut EA. Vecina mea de sus. Cuvintele mele de muritor sunt lipsite de continut in fata divinei sale fapturi.
Paru-i negru se revarsa precum un fluviu involburat, in bucle dese peste umerii mai mereu goi. Buzele ei de un rosu aprins desenate perfect parca de un pictor renascentist pe fata ei de un alb aproape angelic. Iar ochii...o, Doamne, ochii aceia negri ce privesc prin mine de fiecare data cand o intalnesc. Privirea aceea care arde si care imi rascoleste fiinta ca nimic altceva in lumea asta. Gatul subtire, peste care mi-as cobora incet buzele...Si sanii rotunzi, perfecti, de fecioara neprihanita te imbie sa ii gusti ca pe un fruct oprit. Cand paseste, pare ca insusi pamantul ii saruta picioarele si pasul ei se transforma intr-o lina plutire. Cand zambeste, timpul se opreste in loc mut de uimire, cand rade pare ca un heruvim isi acordeaza lira, iar atunci cand imi vorbeste...Atunci cand imi vorbeste imi picura in suflet a zeilor ambrozie.
Ieri mi-a batut la usa. Mi-a intins mana sa facem cunostinta...Cand am atins-o am simtit ace in tot trupul. Inima imi batea atat de tare si privirile noastre parca se imbratisasera deja si se dansau in alte emisfere. Cu glas parca ireal m-a intrebat daca vreau. O, cat de mult voiam...Daca vreau sa ii imprumut pentru cateva ore un tirbuson. Hmm? Vraja s-a rupt instant cand prietena mea a aparut subit in spatele meu si i-a retezat-o scurt: " Nu avem, duduie, incearca vis-a-vis". Ca prin vraja, se facu nevazuta. Vecina, nu prietena. Asta se rasti la mine cand m-a vazut ca nu ma misc din cadrul usii, tintuit in loc ca de o vraja :" Hai, gata cu prostiile, treci inapoi la aspirator, ca mai ai de terminat si sufrageria si vezi ca vine si mama mai incolo pe la noi". Mdea...
Acum, nu stiu daca mai are rost, si poate ca mi-e sortit sa raman departe de vecina mea de sus pentru tot restul vietii. Dar daca intr-o zi as prinde curaj si mai ales daca nu as sta la ultimul etaj, cred ca m-as duce si as cere-o direct de nevasta... Daca ar accepta???

luni, 25 ianuarie 2010

Maratonul nuntilor


Azi am fost sunat de un foarte bun prieten care, cu vocea tremuranda, mi-a spus ca a cerut-o. Tot repeta in telefon, parca socat de ce i se intamplase : " Am cerut-o, mi-am facut curaj si am cerut-o". Nu am avut decat o replica de bun simt la toata baiguiala lui fara sens :" Si ti-a dat-o, daca tot ai cerut-o?" i-am zis, neintelegand exact la ce se referea. Cand omul mi-a spus ca de fapt o ceruse de nevasta pe prietena-sa mi-a stat inima in loc.
Deci din acel moment nesuferita de gagica a lui promovase la stadiu de logodnica cu ingrijoratoare perspective de a deveni nevasta. Mai ales ca tipa acceptase. Intre noi fie vorba, nu avea incotro, altul mai bun nu gasea. Sau mai bine zis altul mai prost, ca nu vad un om in toate mintile sa ii mai propuna tipei cu pricina sa o ia. Sa o ia de orice, chiar si de nevasta. A, ba da, cred ca eu m-as fi incumetat sa o mai iau. La suturi.
In fine, omul cum isi asterne doarme. Iar prietenul asta al meu va asigur ca nu va mai avea somn linistit odata ce o va trece pragul pe viitoarea proaspat mireasa. In primul rand pentru ca operatiunea in sine s-ar putea sa il tintuiasca la pat vreo cateva zile. Tipa e trecuta bine de suta. Din fericire, nu de ani. Din pacate, de kile. Numai sunculita de calitate superioara.
Ingrijorator mi se pare insa alt aspect. Anume ca de ceva timp, mai precis de doi-trei ani constat eu fenomenul, parca s-a declansat asa o pandemie ( ca tot e termenul la moda ) de casatorii. Virusul actioneaza pervers, fentand abil sistemul imunitar si intunecand temporar mintea celui infestat. In consecinta, acesta e predispus la decizii pripite, irationale si adesea ireversibile. Finalul il gaseste pe nefericitul bolnav in fata altarului, cu popa la cap, si pe aleasa inimii cocotata pe Arcul de Triumf pentru pozele de rigoare.
A, ca dupa ceva timp cei doi realizeaza ca s-au pripit, ca el nu mai e printul din poveste si ca sforaie ingrozitor iar respiratia altadata proaspata a fost inlocuita de aroma inconfundabila a spritului amestecat cu bere. Ca prefera din ce in ce mai mult compania colegilor de pahar si ca intre a vedea meciul la TV si a se uita cum se perinda ea goala prin camera alege fara dubii prima varianta. Ca ea nu mai e tipa care dimineata se trezea inaintea lui sa ii pregateasca un mic dejun delicios asezonat cu saruturi fierbinti si ca de la un timp e nevoit sa isi calce singur camasile pa care, culmea, tot el le spala. Pana la urma, toate astea nu mai conteaza, pentru ca, nu-i asa, ca la orice maraton, important e sa participi nu sa mai si castigi.
Are maica-mea o vorba ce imi merge direct la suflet : "Mama, sa nu care cumva sa te vad insurat".
Mama, daca citesti acest blog, te asigur ca dorinta ta e porunca pentru mine !!!

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

De ce iubim grasele


Stim toti, prietena ta are un perfect 90-60-90. Ei bine, si a mea la fel. A mea are 90+60+90. Kilograme. Te-ai speriat? Eh, fireste, exagerez un pic, are cam la jumate. Ai auzit bine, prietena mea are 120 de kile. Si e in crestere. Mereu am fost atras ca un magnet de dolofane. Si aici nu ma refer la simandicoasele care atunci cand pun doua-trei kile pe ele incep sa se planga ca s-au ingrasat. Nuuu, nici pe departe. Nene, mie imi plac suncile pe o femeie, mainile groase cat piciorul meu si picioarele cat Arcul de Triumf ( aici poate am exagerat putin ). Care picioare pornesc invariabil dintr-un fund maret, totul asezonat cu niste colacei de toata frumusetea ce se revarsa peste blugii cu talia mereu mult prea joasa.
Si cum as putea sa nu le iubesc?
In primul rand, niciodata nu arat prea naspa pentru prietena mea. Pe bune, acum, cat de gras si bocciu sa fiu sa imi zica vreunul :" Bah, e prea buna pentru tine, nu vezi cum arati?". Si apoi daca ar spune, i-as zice de la obraz :" Bine, mah, atunci ia-o tu". Si ar disparea mai repede decat Nicholas Cage in filmul ala al lui cu masini.
Apoi grasunele gatesc dumnezeieste. De la cele mai grase si gustoase sosuri pana la cele mai insiropate prajituri, gagica mea e experta in toate. Niciodata nu o prind pe picior gresit. Bine, ca nu m-as incumeta niciodata sa o tin, daramite sa o prind pe picior, asta e alta discutie.
Ai fost vreodata la un party si a doua zi cand au scos astia pozele ai constatat cu mahnire ca tu si prietena ta nu ati aparut decat in cateva si chiar si in alea erati acolo intr-un colt? Cu dolofana mea alaturi, asta e o utopie. E statistic demonstrat ca nu poate "rata" mai mult de 5% din poze. E prezenta in majoritatea cadrelor, ba in cele mai multe are si prim planul. Si cum nu poate sa faca poze decat cu mine in brate, invers ar fi imposibil si aproape inutil, iata-ma-s prezent cum spuneam cam in 95% din fotografii. Cateodata lumea se intreaba daca nu cumva am fost doar noi doi la petrecere, ca altii nu mai apar. Lume rea, ii roade invidia pana la os.
Ar mai fi multe de spus despre motivele care ma fac sa iubesc grasele. Poate pentru ca putem oricand sa facem sex in lift nederanjati de nimeni, fiindca nimeni nu mai are loc langa noi. Asta, fireste, poate fi un dezavantaj major daca vreodata ne-am gandi vreodata sa introducem in peisaj o a treia persoana. Poate pentru ca lumea ma intreaba daca prietena mea e gravida. Asta pentru mine inseamna ca ei considera ca inca pot, ceea ce la varsta mea poate fi un compliment. Sau nu. In fine, pentru ca de cand sunt cu ea dorm ca un prunc, cu capul asezat atat de comod intre straturile ei de slaninuta.
Si, hai sa fiu cinstit, tipa primeste mereu din partea casei extra topping de caramel la inghetata aia savuroasa de la Mc Donalds. Ei, hai c-am zis-o pana la urma.

joi, 21 ianuarie 2010

D'ale Bucurestilor (ep1): In fata la Mc Donald's

Trebuie sa recunosc, nu imi pace sa imi dau intalnire cu oameni pe care nu i-am vazut in viata mea, genul ala de intalniri in care la telefon iti dai unul altuia semnalmentele apoi te prezinti la locul faptei si incepi sa te holbezi in stanga si in dreapta, doar doar o aparea vreunul sau vreuna sa corespunda descrierii. Care descriere e de obicei fie foarte vaga, gen " sunt imbracata in blugi si am parul prins in coada", fie foarte elaborata cu zeci de detalii inutile care nmai mult te baga in ceata. Iar eu personal urasc detaliile.
Ei bine azi am fost pus in ingrata postura de mai sus. Anume sa ma intalnesc cu o domnisoara, o prietena de-a maica-mii, prin intermediul careia mama imi trimisese niste bani. Zis si facut. O sun in prealabil si stabilim sa ne vedem la trei "in fata la Mc". Fireste, la Mc Donalds-ul de la Unirii, acest Mecca Donalds in fapt, loc de pelerinaj si de intalnire a sute de bucuresteni in fiecare zi. Tipa imi spune ca are un pulover rosu si un plic albastru in mana. Plicul cu banii mult asteptati.
Desi de fel nu sunt punctual, sosesc totusi cu zece minute mai devreme. Imi fac loc cu greu, dand din coate si folosindu-ma de gabaritul mare proprietate personala, pe scarile deja suprapopulate ale fast food-ului. Afara, un frig de crapau pietrele. Ei, si acum incepe spectacolul:
Primul protagonist, un tuciuriu scund si gras, cu fata de bulldog si cu un fes tras pe cap de i se vedeau doar ochii si falcile. Se tot uita insistent la mine cu o privire galesa de ziceai ca ii furasem nevasta. Si i-o adusesem inapoi. Ma fac ca nu il observ si ma uit in alta parte. Simteam insa privirea-i sfredelitoare. Ma uit cu coada ochiului. Bestia ma fixase si acum parca imi tragea prin canale nevazute toata energia. Ce-i drept, fesul era violet, ar fi trebuit sa fiu mai precaut, dar era deja prea tarziu. Vampirul energetic se indrepta calm catre mine. Eram victima perfecta iar el venea sa imi dea lovitura decisiva. S-a apropiat usor de mine si mi-a spus aproape soptit: " Tu esti Nelu?". Poftim? Asta era tot? M-am trezit instant parca din vraja. "Nu" ii zic sec, deja capatasem curaj. Fiara insista: "Esti sigur?". Recunosc, aveam indoieli. Daca tipul din fata mea stia mai multe despre mine decat stiam eu? Poate chiar eram Nelu, cum de fusesem asa sigur cand negasem? In fata Mc Donalds-ului de la Unirii poti fi oricine. Totul este sa fii acolo. Vazand ca nu mai zic nimic, monstrul a plecat bombanind. Cedase psihic iar eu imi savuram zambind larg victoria.
Nu am reusit sa ma bucur prea mult ca in fata mea aparu EA. Superba, par negru,lung, picioare perfecte dezvaluite de o fusta scurta neagra. In pulover rosu si cu un plic mare, albastru, in mainile-i delicate. Pentru un moment am si uitat de ce ma aflam acolo, banii au trecut pe locul doi, voiam numai sa o ating, sa o simt, sa o adulmec si sa ii soptesc..."Nu te supara, esti cumva Antonio?". Nu, nu asta voiam sa ii soptesc, asta m-a intrebat ea inainte ca eu sa ma trezesc din visare. " Nu, dar as putea fi" ii raspund eu oarecum spontan. Replica de cocalar urban. Nu tine. " Ma gandeam eu, nu semanati din poze, Antonio arata chiar bine". Pitipoanca imi daduse mat din doua mutari cu regina iar nebunul de mine ramasesem ca un pion in plina strada, gata sa mai stau o tura, umilit in ultimul...cal.
In urmatoarea jumatate de ora am fost abordat pe rand de un vanzator ambulant ce imi oferea sosete "adidas originale, manca-ti-as, trei la zece lei", de un mosulet antipatic ce imi propunea sa ma cantaresc contra a numai un leu, de o florareasa convinsa fiind ca imi asteptam "printesa, traiti-ar neamul", am fost intrebat daca nu cumva sunt Sile, George, Dragos sau Cornel (pe asta am luat-o ca pe o insulta) si am fost abordat direct de un baietas care mi-a propus sa imi vanda marijuana. Excuse me?
Si tipa? Cum care tipa, aia cu care trebuia sa ma intalnesc...A, aproape ca uitasem, cam dupa vreo 40 de minute ma suna si incepe sa urle in telefon ca ea s-a saturat ca nu ma mai astepata, ca asa sunt astia din Bucuresti, ca... Pai stii, tanti, eu sunt aici de ceva vreme, stii tu, la Mc, in Piata Unirii. Si ea la fel. Tot la Mc, doar ca nu la acelasi, tot in Piata, doar ca la Romana.

marți, 19 ianuarie 2010

Loviti fiind de flacari viole(n)te

Trebuie sa recunosc cu mana pe inima: nu ma pricep la culori. Niciodata nu m-am priceput si de altfel nu am dat prea mare importanta acestui aspect. Habar nu am care e diferenta intre verde si vernil, iar ca sa deosebesc movul de violet, de lila sau de siclam mi se pare o adevarata aventura. Soldata inevitabil cu un esec. Mama imi spunea in copilarie, probabil ca sa nu ma simt prost pe tema asta, ca oricum barbatii nu se pricep la culori, ca asta e treaba de fete. Deh, daca e treaba de fete, sa o faca ele, si cu asta basta.
De o vreme incoace insa am inceput sa imi fac griji. Luna trecuta, prietena mea mi-a facut cadou o camasa mov. Fireste nu se asorta cu nimic din garderoba, dar am inghitit in sec. Tot in sec am inghitit cand mi-a spus ca de fapt, vezi Doamne, nu e mov, e violet. Fie ca ea, desi chiar si violet fiind, tot nu se asorta cu nimic. Fie...
Din acea zi, lucruri ciudate au inceput sa se intample pe scara mea. Parca un blestem teribil tulburase linistea, cateodata de altfel suspecta, a vecinilor mei.
Prima victima a fost pisica vecinului meu de vis-a-vis, nea Costel. Moarta in somn. Ocazie cu care am aflat ca nea Costel avea pisica. Avusese adica. Cum nu suport pisicile, vestea nu m-a impresionat prea tare. Mai exact, deloc. Pe rand, insa, apoi, au sucombat: papagalul unui vecin de la etajul trei, caniche-ul lui tanti Flori de la patru, intre noi fie spus nu stiu cum putuse trai sarmanul caine in casa cu o cotoroanta ca asta, pestii taximetristului de sta sub mine si pisica lui nea Costel, vecinul de vis-a-vis. Pai nu mai spusesem o data de asta?, veti intreba. Ei bine, cu ocazia asta am aflat ca nea Costel avusese doua pisici, nu una. Moartea isi intinsese coasa peste intreaga scara. Nu va inchipuiti durerea din sufletele sarmanilor mei vecini, ramasi in cateva zile fara prietenii necuvantatori. Durere chiar mai mare decat atunci cand, la trei zile dupa caine, tanti Flori se stinse si ea. Chiar ea, cotoroanta. Deja situatia devenise alarmanta. Pentru a alunga blestemul a fost chemat un sobor de preoti. Care dupa ce au stropit din plin cu aghiazma prin case, au plecat, asigurandu-ne, dupa ce si-au incasat onorariul, fireste, ca diavolul a fost alungat. Ei bine, se inselasera. A doua zi femeia de serviciu a disparut fara urma. Urmata de administrator. Ce-i drept, acesta a fost gasit rapid. De Politie. Omul fugise cu incasarile de la intretinere pe ultimele trei luni. Nu ai fi zis ca avea apucatori de cleptoman. Pus in fata evidentelor, a afirmat senin ca e mana diavolului care ii luase mintile. Devenise clar. Necuratul pusese stapanire pe tot blocul. Palizi si cu privirile pierdute, vecinii mei pareau ca se indreapta toti spre pieire.
Acum vreo saptamana, intr-o dimineata am urcat la uscator sa imi adun rufele lasate acolo peste noapte. Surpriza! Camasa violeta lipsea. Doar camasa. Restul rufelor erau acolo neatinse. In sinea mea nu am fost foarte mahnit. Oricum nu era pe gustul meu. Si cred ca nici a colocatarilor mei. Pentru ca din ziua misterioasei disparitii a camasii le revenise tuturor culoarea in obraji iar privirea pierduta fusese inlocuita cu un zambet larg. Parca prea larg !
Ieri, pe cand ma pregateam sa urc in lift, aud in spatele meu zgomotul unor pasi prea grabiti. Ma intorc brusc. Era nea Costel, alergase sa ma prinda din urma si gafaia ca o locomotiva. In mana tinea un ditamai motanul. Cand si-a mai tras rasuflarea, imi zise cu o voce joasa : " Lasa, vecine, sa nu iti para rau si asa nu iti statea bine cu ea" si iesi din lift zambind oarecum misterios. Al naibii nea Costel...

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Usa mea norocoasa

De la o vreme am o senzatie care ma urmareste persistent. Anume ca toate drumurile nu mai duc la Roma ci duc fix catre usa mea. Care a devenit un fel de Mecca, un loc de pelerinaj pentru tot felul de personaje care mai de care mai ciudate. Ce ii face pe oameni sa urce oare pana la etajul 8 desi liftul urca, din nu stiu ce motiv, numai pana la 7, si sa se abata pe la usa mea chiar nu pot sa imi dau seama.
In interval de numai cateva zile au batut sau, dupa gust, au sunat la usa trei agenti de vanzari diferiti. Unul vindea lenjerie intima de dama. Dupa ce a realizat ca nu ma aflu in targetul lui si dupa ce s-a asigurat ca nu posed nevasta, sora, fiica si nici macar soacra, a plecat bombanind. Al doilea vindea asigurari de casa. Dupa cum duhnea a bautura, tipul ma asigura clar ca nu are casa. Asa ca am refuzat politicos. Tipul a acceptat refuzul foarte ok, chiar avea un zambet tamp pe fata, fapt ce mi-a intarit convingerea ca omul nu era cu toate tiglele pe casa. In sfarsit al treilea nu am inteles ce vindea dar m-a avertizat pe un ton misterios ca daca se abat pe la usa mea doi tipi care pretind ca vand unul lenjerie de dama altul asigurari de casa, sa fac bine sa alertez Politia. Si dus a fost. Cand deja ma saturasem de vanzatori, s-a protapit in fata usii mele o domnisoara gingasa, cu un tabel in mana. Strangea fonduri pentru sinistratii din Haiti. Eu nefiind niciodata stralucit la geografie si banuind ca este vreun sat uitat de lume de pe la noi, i-am trantit usa in nas, ba i-am si transmis prin usa :" Daca tot vor sa nu se mai inunde, sa isi faca dracu casele mai la deal". Abia peste cateva minute am aflat de la teve ca de fapt Haiti e o tara si inundatia de fapt era cutremur. Dau fuga pe scari macar sa imi cer scuze. Fata gingasa plecase. In schimb dau nas in nas cu femeia de serviciu. Sau cel putin cred ca ea era dupa matura pe care aproape ca mi-o bagase in ochi. " Nu aveti putina apa sa imi dati sa spal scara?". Inima miloasa, i-am dat. Cotoroanta s-a prins de bunatatea mea si a profitat din plin. A cerut vreo zece galeti cu care probabil ca a spalat tot blocul. In fine, ma intorc aseara ametit dupa un sprit si ma decid sa agat de clanta un cartonas cu celebrul mesaj : "Do not disturb". Mai mult, am deconectat si soneria. In sfarsit, voi avea parte de liniste.
Dis de dimineata, pe cand somnul nu ma aruncase inca din bratele lui pufoase, aud ca prin vis batai insistente in usa. Ma trezesc fara sa deschid ochii intrebandu-ma cine are tupeul nesimtit sa ma tulbure asa devreme. Fiindu-mi lene sa ma deplasez, il las pe individ sa isi satisfaca setea de a lovi in usa, gandindu-ma ca, odata terminata operatiunea, va inceta. Ti-ai gasit? Nesimtitul, pesemne manat de un demon interior, se propti cu degetul in butonul soneriei. Care taraia monstruos desi, dupa operatiunea de seara trecuta, o suspectam ca nu functioneaza. Functiona si chiar in momentul acela imi sfredelea creierii. Ma ridic din pat plin de nervi, ies pe hol si raman masca. Usa de la intrare larg deschisa si vecinul in cadru ei, asa cum mi-am imaginat, intr-o simbioza perfecta cu soneria. " Ce faci vecine, credeam ca dormi?", tipa individul. Tupeul tipului nu avea margini, asta e clar. Continua pe acelasi ton zbierat: " Ai dormit aseara cu usa deschisa si m-am gandit sa te anunt ". Eram in pragul colapsului psihic. " Si nu puteai,mah, idiotule sa o inchizi pur si simplu si sa ma lasi naibii sa dorm?". Asta am gandit. De spus nu am mai spus nimic, eram lipsit de cuvinte. Am baiguit ceva si am inchis in urma lui usa blestemata. Nu apuc sa fac trei pasi catre dormitorul mult iubit ca aud...ghici ce? Doua batai firave in, ce credeti?, in usa fireste. Era vecinul tinand in mana cartonasul meu lasat de cu seara. " Vecine am gasit asta la clanta, nu stiu ce inseamna, ca eu nu cunosc limbi straine, da' cre ca e o reclama de la aia cu pizza, pastreaz-o cine stie cand ai nevoie ?". Am lesinat.

joi, 14 ianuarie 2010

Ratacit in Panama? Poti sa stai in poala mea

Salutare, natiune !!!
Ma numesc Andrei Gheorghe si sunt fumator. De iarba. M-am trezit dimineata cu taraitul telefonului in ureche. Cine ma deranjeaza pe mine, midnight killerul, cu noaptea-n cap? O duduie cu voce jucausa se recomanda ca fiind secretara domnului Sebastian Vladescu, Ministru de Finante. O reped scurt :" Esti veriga slaba, lasa-ma dreacu in pace" si ii inchid telefonul in nas. Ce o mai fi vrand si vaca asta de la mine? Cand eram gata sa atipesc aud iar telefonul. Tot vaca. Simt ca turbez. Nu m-a enervat Ramona Gabor in Panama cat ma seaca asta. "Ce vrei, fata? ". "Stiti, domnul ministru...ar dori..sa ii fiti consilier...pe relatia cu presa...daca nu va deranjeaza..bani buni...loc caldut". Zdrang!!! Iar ii inchid. E clar, fumasem prea mult. Aveam halucinatii. Relatia cu presa zice ea. Pai, mah, in tara asta, presa sunt EU!!! O proasta, e clar, habar nu are ce e cu ea.De fapt sigur la telefon era cineva de la Kanal D care ma anunta ca am fost dat afara. Ciudat, de la ultimul loc de munca fusesem dat afara prin SMS. Dar SMS-ul costa in ziua de azi. M-am hotarat totusi sa ma duc. Ori eram eu fumat si o gura de aer rece mi-ar face bine, ori tipul ala, Vladescu, luase ceva tare cu o seara inainte de ma chemase pe mine sa fiu consilier.
Ajung la fata locului, ce sa vezi, cu cine crezi ca ma intalnesc la usa lu' domn ministru? Cu Danut! Cum care Danut? Danut SRL. Dan Bittman, mah, hai ca il stii, canta el aia cu banii care vorbesc, cu unii care te ridica sau te lovesc nu mai tin minte. Deh, rockerisme de astea. Mureau femeile dupa el acu' cativa ani. Omul e mai asezat acum, mai la locul lui, s-a tuns, e grizonat. Genul lu' Clooney. Al dreacu playboy, nu mi-a placut niciodata, prea are succes la gagici. In fine, intru in vorba cu el. Din una in alta aflu ca i s-a propus post bun, de consilier in relatia cu populatia. Vladescu asta are un ochi la oameni ceva deosebit.
Fireste nu a fost nevoie de un interviu, de un concurs ceva pentru postul asta. Pai la cate concursuri am prezentat eu si pe la cate posturi am trecut, asta e o nimica toata.
La plecare l-am invitat pe amaru' asta de Danut la o bere. El ca nu, ca cica tine la silueta. Metrosexualu' dreacu.Pariez ca se si epileaza pe picioare. In fine, iesim noi pe usa ministerului, cand ce sa vezi, dintr-un mertzan de ala de neam prost, negru, tocmai cobora Adi Minune. Cu telefonul la ureche, piticul zbiera cat il tineau plamanii : " Da, domn ministru, se poate, sa moara mama daca nu ii pun pe toti la punct. Cum ziceati ca se cheama aia, aia de o sa fiu io? Consilier pe probleme de imagine? Gata, faraoane, batem palma. Hai ca am ajuns, ne vedem sus, ciaoles"

luni, 11 ianuarie 2010

Un om al naibii de activ

In primii ani ai vieti eram un copil foarte lenes. Genul acela care gafaia cand alearga 20 de metri si statea la pomana cand juca fotbal, asteptand mereu pasa salvatoare a colegilor. Nu mai zic de v-ati ascunselea sau celebrele intreceri intre copii pe diferite distante. Nicidecum. Din aceasta cauza capatasem proportii serioase. Mai precis, eram un rotofei din acela de veneau vecinii la mama sa o intrebe " Auziti, copilul dumneavoastra e bolnav? ". Ma rog, vecini rai...
Tata a fost primul care a reactionat si m-a trimis sa fac sport. Orice sport. Le-am incercat pe toate, fara a reusi sa ma tin de vreunul mai mult de o luna. Mama era cea care ma "salva" de fiecare data: "Lasa-l in pace, nu vezi ca e obosit, vrei sa nu mai invete bine?". Ce-i drept invatam bine, dar eram in continuare un tip inactiv. Fizic.
Anii au trecut in acelasi ritm, parea ca nimic nu se va schimba din acest punct de vedere. Toate pana intr-o buna zi cand... Exact ca in basme, parca m-am dat de trei ori peste cap si in locul broscoiului mare si lenes a rasarit un flacau plin de viata si energie. Serios acum, daca m-ar vedea mama m-ar pupa. Ce sa mai zic de tata, si-ar vedea visul cu ochii. Sa va povestesc:
La prima ora a diminetii dau o tura la cotetul gainilor sa vad daca au produs niscaiva oua peste noapte. De aici trec rapid la vacute pentru a colecta minunatul lapte cald, un deliciu. Am uitat sa va mentionez, am o ferma. Inca e mica dar cu multa munca si cu ajutorul nepretuit al vecnilor mei se va extinde. Apropo de vecini,ma coplesesc zilnic cu daruri: ba un lamai, ba o vacuta, ba un snop de iarba inalta. Nu ma las mai prejos si ii cadorisesc la randu-mi cu cate o rata, cate un purcel sau chiar cu un ou misterios, atunci cand gasesc prin cotetul ouatoarelor. Si tot ca un bun vecin, dau iama pe la ei prin gradini si le fertilizez holdele. Macar o data pe zi. Timp in care verific sa vad ce mi-a mai produs restaurantul italian cumparat de curand. Da, am un restaurant luat cu banii obtinuti dupa ce am impuscat cativa banditi celebri. Fac parte dintr-un clan inca putin numeros, dar recrutez inca. Ne facem noi mari. Inca invat micile gainarii, dupa care vom trece la lovituri serioase. Apropo de gainarii, ma bucur cand pietenii imi hranesc puii si gainile. Merita un premiu si de aceea le dau cate o panglica alaturi de o canistra de benzina. Azi dimineata am primit un carusel. O sa il asez langa fantana primita ieri si langa un pinguin pe care l-am adoptat. Inima mare,domnule. Mare dar nu atat incat sa nu il ucid cu sange rece pe un anume Don Giovanni care imi atacase un camarad pe strazile din New York. I-am luat gatul cu un cutit primit in urma cu doua zile cadou, asta dupa ce eu le oferisem camarazilor o cafea fierbinte si un aruncator de rachete. Deh, un schimb avantajos. Inainte sa dorm incerc sa mai recrutez niste tovarasi in banda noastra. Ideal ar fi sa fie printe ei vecini de-ai mei de ferma. Ne-am putea intalni la un picnic chiar la umbra unui copac de fructul pasiunii. Achizitie noua, dupa ce vandusem oile. Nu imi plac mie oile, e o chestiune de gusturi. Domne, ce zi, nu mai imi vad capul de treburi. Si maine urmeaza alta, cel putin la fel de tumultoasa. Dar imi place, nu ma plang. Sunt un om al naibii de activ, parca asa am fost de cand ma stiu.
Recunosc, m-am gandit de doua ori inainte sa scriu articolul asta. Poate se vor supara prietenii mei si nu de alta, hai ca ma injura, treaca-mearga, dar daca se coalizeaza si de maine nu mai imi fertilizeaza terenul?

duminică, 10 ianuarie 2010

T.S.A. ( Taxa pe sunca adaugata)


Exista un proiect al Ministerului Sanatatii prin care, incepand din martie, sa se aplice o taxa suplimentara produselor de tip fast-food. Nu neaparat pentru cresterea veniturilor bugetare cat mai ales, afirma oficialii ministerului, pentru ca aceste produse ar fi nocive sanatatii populatiei. Ce inseamna asta? Inseamna ca din martie vom manca shaworma mai scumpa, ca Big Mac-ul va fi mai putin accesibil si ca va trebui sa ne gandim de doua ori la bugetul familiei inainte de a ne infrupta dintr-o aripioara picanta de la KFC.
Cine crede ca suprataxarea fast food-ului va scadea dramatic numarul romanilor amatori de carbohidrati in exces, de E-uri la lipie innecate in maioneza gretoasa cu usturoi si chechap (!!!) facut in house, de cartofiori prajiti ieri in uleiul de alataieri, de pui rotisat cu traditionalele musculite bazaind deasupra-i si de kebabul din care se revarsa varza si castraveti murati din secolul trecut se inseala amarnic.
Cel mai probabil comerciantii vor apela la ingrediente dintre cele mai dubioase dar foarte ieftine pentru a mentine scazute costurile. Burdihanele romanilor se vor umple cu si mai multe porcarii, servite la aceleasi preturi, iar cantitatea de sunca pe cap de locuitor va ramane constanta, daca nu chiar va creste putin
Ma intreb de ce nu se incearca o initiativa sustinuta pentru a promova sportul, miscarea, stilul de viata sanatos. De ce nu se subventioneaza alimentele bio si suplimentele nutritive. De ce nu se interzic de tot produsele fast food, daca tot se accepta tacit ca sunt nocive? Pentru ca produc foarte multi bani. Pai si sanatatea populatiei? Lasa, ca si asa ne-am inmultit excesiv, cu ce sa ne mai hraneasca si pamantul asta?
In final, o ultima intrebare: produsele de tip Fornetti sunt considerate tot fast food?
Pofta mare si burta de asemenea !!!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Miliardarul vagabond vs. vagabondul miliardar

Numele lui este Richard Branson. Avere estimata: in jur de 1.5 miliarde de euro. Are aproape 60 de ani si detine un adevarat imperiu sub marca Virgin. Casa de discuri, companie aeriana si multe alte businessuri ii aduc atatia bani cat sa nu mai faca nimic pentru inca 100 de vieti de acum incolo. Si totusi...
In timpul liber isi risca viata traversand oceanele lumii intr-un balon cu aer cald. De altfel e primul om din lume care a traversat Atlanticul intr-un asemenea mijloc de transport mai putin obisnuit pentru un miliardar. Ca divertisment piloteaza din cand in cand avioanele companiei aeriene pe care o detine, Virgin Air. De curand s-a inscris pe lunga lista de asteptare pentru un zbor in spatiu, platind undeva pe la 40 milioane de dolari. Extravagante de miliardar. Si ca o ultima aroganta, vrea sa faca inconjurul lumii intr-un, ia ghiciti,balon. Pai iar balon? Ce plictisitor...
Numele lui este...neinteresant. De la Jonny la Giovanni, de la Poponet la Syda ori cum li s-o mai spune. Avere estimata: cam cat are tata in conturi. Au in jur de 25 de ani si detin un un adevarat parc auto. Afacerile de obicei prea putin cinstite ale parintilor le aduc atatia bani cat sa nu mai faca nimic pentru inca 100 de vieti de acum incolo. Si totusi...Si totusi, surpriza, chiar nu fac nimic...
In timpul liber se dau cu masina pe Magheru sau pe oricare bulevard sau strada a patriei. Ca divertisment dau muzica la maxim in boxe si nu au nicio jena cand trec pe rosu la semafor. Sunt inscrisi permanent intr-o competitie in care numarul cel mai mare de iepurasi Playboy trecute prin paturile lor le aduce victoria garantat. Ca orice miliardari veritabili sunt membri fideli ai unor cluburi. De la Bamboo la Fratelli si de la Gaia la Krystal nimic nu le sta in cale. Si ca o ultima aroganta vor sa faca inconjurul tuturor mall-urilor si cluburilor de fite din tara, unde sa fie remarcati de multimea de gura-casca. Pai iar cluburi? Cat de interesant...
Mereu m-am intrebat si sunt sigur ca multi se intreaba la fel ca mine ce ar face daca ar deveni miliardari. Intre miliardarul vagabond si vagabondul miliardar ce ati alege?

Cand frica invinge ratiunea

Am citit astazi cu stupoare ca mii de bucuresteni s-au ingramadit sa se vaccineze impotriva virusului gripei porcine. Cozile la care oamenii au stat cate 5 ore pentru a se vaccina mi-au creionat in minte un spectacol grotesc. Un spectacol pus in scena de marile corporatii farmaceutice prin intermediul celui mai perfid mijloc de manipulare, dupa religie, si anume presa. Nu intru iar in detalii vis-a-vis de profiturile uriase ale companiilor din domeniul farma, am mai vorbit despre asta.
Mi se pare insa absolut halucinant cum atatia oameni se lasa manipulati in anul de gratie 2010. Cum teroarea promovata pe posturile tv si radio, in paginile ziarelor, poate sa intunece gandirea atator persoane. A fost nevoie de o scanteie, moartea lui Toni Tecuceanu, pentru ca acesti rechini sa adulmece sange proaspat, sa prinda in latul lor noi victime. Imi pare rau de Toni, dar el a servit involuntar din pacate cauza marsava a acestor companii si al acestor domni tip Streinu-Cercel, care de dimineata pana seara ne intoxica efectiv cu amenintarea acestui dusman nevazut, numit azi AH1N1.
Cand toata aceasta isterie se va fi terminat, in laboratoarele lumii noi virusi vor fi deja gata sa puna lumea pe jar. Ce spuneti de o gripa canina in viitorii doi-trei ani? Cati proprietari de caini, atatea victime sigure ale noului virus urias. Si iarasi mii de romani se vor calca in picioare pentru un nou vaccin asta dupa ce, in prealabil, isi vor fi eutanasiat patrupedele indemnati de aceeasi domni care se gandesc la binele lor.
Inchei cu o intrebare fireasca: pe cand un vaccin anti-prostie? Sau deja de prostie nu ne mai este teama?
Sa tusiti bine!

joi, 7 ianuarie 2010

Dilema cautatorului in gunoi


O familie din Alba Iulia isi tinea economiile de-o viata, 40.000 euro intr-o cizma, in casa. Mai exact barbatul ascunsese acolo banii pentru ca, spune el, dupa tepele luate la FNI,SAFI,etc, nu mai are incredere in banci . Nevasta nestiutoare, hop, arunca cizmulita la gunoi. Sa inceapa anul fara vechituri in casa. O femeie saraca tocmai cotrobaia prin gunoaiele orasului. Gaseste cizma si crede ca Dumnezeu si-a intors fata spre ea. Nu se inselase. Cu o parte din bani si-a cumparat o casa. Restul voia sa il dea fiicei sale.
E momentul in care Dumnezeu, trezit din mahmureala de dupa Revelion, se intoarce cu spatele la femeia cea saraca.
Familia depune plangere la Politie. Vajnicii aparatori ai legii dau rapid de urma banilor iar femeia care ii gasise in gunoi devine pasibila de pedeapsa cu inchisoarea pentru ca si-a insusit bunul gasit fara a raporta organelor in drept.
Pare un banc prost? Sau o varianta contemporana si deformata a "Fetitei cu chibrituri" ? Ei bine, nu. Faptele s-au intamplat in Romania anului 2009.
Din punctul meu de vedere se nasc mai multe intrebari: oare banii aceia erau bani obtinuti legal, de vreme ce erau tinuti intr-o...cizma? Posibil sa da. Dar, mai departe: un bun aruncat la gunoi mai apartine proprietarului? Daca da, pe ce baza? Si daca nu, cui apartine? Cumva firmei de salubrizare care preia gunoiul menajer? Pana unde, pana la groapa de gunoi? Si apoi? Deci femeia si-a insusit sau nu un bun ce apartinea altcuiva?
Si unde e dilema cautatorului in gunoi, va veti intreba... Pai sa cerseasca pe strada, sa incaseze bani neimpozabili sau, acoperiti de rusine, sa cotrobaie prin gunoie sub amenintarea permanenta a fantomei justitiei noastre infailibile?

miercuri, 6 ianuarie 2010

Despre moarte in cifre reci


45 de cazuri in ultimele 24 de ore. Total cazuri inregistrate: 5915. Decese: 66. Hmm, numar avand conotatii oculte. Toate acestea numai in Romania. In lume, situatia e aparent mult mai grava, fiind inregistrate 668.914 cazuri. Iar "66", suspect. Decese: 12220. Cifre reci.
Va intrebati despre ce vorbesc ele? Fireste, dupa cum lesne ati intuit, e vorba despre unul dintre cele mai la moda subiecte cu care suntem zilnic delectati de mass media: virusul AH1N1, zis si "gripa porcina", desi intre noi fie vorba, boala nu provine de la rozaliul ramator.
Care e de fapt dimensiunea reala a fenomenului? In '95 la Balotesti, au murit 60 de oameni cand s-a prabusit un Airbus. Iar daca maine ar cadea, Doamne fereste!, un A380, ar muri cam 600 de oameni.Numai in Statele Unite, anual mor peste 600.000 de oameni din cauza bolilor cardiovasculare.Aproape tot atati de cancer, iar cea mai "subtire" cauza, septicemia, produce anual peste 37.000 de decese.Alte cifre reci. Fumatul si accidentele auto provoaca anual impreuna peste 3 milioane de decese. Deja prea multe cifre. Si toate al naibii de reci. Reci ca moartea.
De cativa ani suntem terorizati constant, pe toate canalele, cu amenintari de boli necrutatoare, pandemii devastatoare care ar decima populatia globului, previziuni apocaliptice, milioane de morti... Au fost pe rand adevarate vedete media: boala vacii nebune, gripa aviara, servite ca garnituri altor subiecte grele gen terorism, Al-Quaeda, Bin Laden, virusul Y2K, anul 2012 si lista poate continua.
Fireste, industria producatoare de tigari nu este eliminata din peisaj. Anual produce zeci de miliarde profituri si oamenii mor. Industria auto a fost zdruncinata de criza, nu de vreun guvern ce tine la cetateni. Si oamenii mor in continuare. Despre fast-fooduri numai de bine, la fel si despre alcool. Bin Laden e bine mersi, teroristii lor sunt ca si ai nostri, practic inexistenti, Y2K nu a distrus nici macar un computer, iar 2012 e un film prost. Anul trecut am avut ocazia sa calatoresc in Mexic, tara de provenienta a virusului, iar cei de acolo erau foarte calmi. Ma intreb de ce..
Si un ultim amanunt, aparent neimportant: firmele din domeniu farma estimeaza profituri de pe urma gripei porcine de aproximativ 18 miliarde de euro. Asta e un numar tare caldut.
Sa tusiti bine !

marți, 5 ianuarie 2010

Moartea unui actor - ultimul episod

Astazi a incetat din viata actorul Toni Tecuceanu, component al echipei "Cronicii Carcotasilor". O stire seaca, cu aroma de jurnal TV de orele 17:00. Aflu ca este tipul care ii interpreta, printre altii, pe Adrian Nastase sau pe Vadim.
Trebuie sa recunosc: nu ma mai uit de vreo trei ani la "Cronica", de cand mi se pare ca si-au pierdut din farmecul de la inceputuri. Si saptamana trecuta, cand am aflat ca a fost internat in spital diagnosticat cu AH1N1, habar nu aveam cine este Toni.
Ce m-a impresionat, negativ, este mediatizarea drumului catre nefiinta a unui om, fie el si persoana publica. Se repeta la interval de nici doua luni acelasi scenariu ca in cazul maestrului Dinica.
In goana dupa profit nu se mai tine cont de nimic.
R.I.P. Toni

luni, 4 ianuarie 2010

New year's resolutions...past year's alibis...

Recunosc, nu sunt incantat de englezismele ce ne invadeaza vocabularul de zi cu zi. Dar chiar nu imi vine acum in minte o traducere in limba materna a titlului de mai sus.
Cert e ca la inceputul fiecarui an ne propunem sa realizam o gramada de lucruri. Pe plan profesional sau personal, in engleza sau romana, fiecare dintre noi debordam de entuziasm si ne lasam prada celor mai fanteziste visuri. Si tot atunci facem un bilant al anului ce tocmai s-a incheiat.
Culmea, in fiecare an ne propunem cam aceleasi lucruri si, culmea, la finalul fiecarui an ne gasim scuze pentru ca in mare parte nu am realizat nimic din ce ne-am propus. Si anul viitor la fel. Un cerc vicios fara de sfarsit. Ca oricare cerc pana la urma.
Asa incat, in acest an ne propunem sa promovam la locul de munca. Anul trecut meritam, dar infectul ala de sef nu ne-a vazut meritele. Anul asta va fi altfel. Ne propunem sa citim mai mult. Anul trecut nu ne-a permis timpul. Prea scurt, ca doar am muncit din greu. Ca sa promovam, dar infectul ala de sef... Ne propunem sa petrecem mai mult timp cu cei dragi. Anul trecut i-am cam ignorat. Cred ca nu am fost dispusi sa rupem din timpul pentru citit. Care si timpul ala a fost scurt, ca am avut de muncit ca sa...Deja stiti povestea...Anul asta vrem sa calatorim mai mult. Anul trecut a fost criza, nu ne-am permis. Anul asta se anunta iar criza? Aha, bine, lasa ca mai avem timp sa calatorim cand om fi mai batrani. Asta deja e pre-alibi. O maladie deja cronica. Sa nu uit, anul asta vom tine dieta. Gata cu sunculitele si "colaceii" inestetici. Mai ales vara, la plaja, nu da bine. Anul trecut am fost prea stresati si nu neam putut abtine de la dulciuri. De ce stresati? Pai, stiti voi, jobul...Seful...Brr..ce an greu am avut. Mare noroc ca am scapat intregi din el.
Acum ca avem toate astea in minte, trebuie sa le asternem pe foaie. E necesar? Foarte. Verba volant... Si sa le asezam minutios pe o tablita, prinse cu magnetei. Sau macar in piuneze de alea mici si colorate. Dar de unde tabla? au la Kaufland. Si la Ikea, zice unul. Bun, dar oare e scumpa? Cam 50. De RON. Brrr...cam mult, pe criza asta. Da-o dracu de tablita, da-le dracu de foi cu resolutions, cine dreacu le-o fi inventat si pe astea. Cred ca americanii aia prosti si indopati de Mc Donald's. De aia sunt prosti si grasi. De la tablite, nu de la Mc.
Sa vedeti la anul ce alibiuri trendy si misto ne gasim. Laser, frate !!!

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Selling kids for food

Stire : "Pavel Stratan isi vrea copilul vedeta". Ok, si unde e stirea? De vreo 3 ani, Cleopatra ne tot (in)canta ba despre Ghita, ba despre cum numara ea pana la unu, umpland sali intregi la concerte, aparand mai nou in reclame TV. Deci, unde e stirea? Pai, sa vedeti, Pavel Stratan vrea sa isi faca artist acum si fiul cel mic, Cezar. In varsta de, retineti, numai un an. Bine, tatal e generos, ne asigura ca nu va profita de talentul fiului sau decat peste vreo...doi ani. Timp suficient ca micul Cezar sa ajunga, fireste, la o deplina maturitate atat psihica cat mai ales artistica.
Bun, reteta deja o stim, e una de succes. Un mega hit, intitulat cel mai probabil "Luluta", megapromovare pe toate posturile radio-tv, un megaconcert la Sala Palatului, doua-trei lacrimi la un duet tata-fiu, parinti isterici calcandu-se in picioare pentru un cd cu Cezar Stratan. Daca nu poate lansa o papusa pe modelul brevetat Cleopatra, poate o carte de bucate gen Jamie Oliver sau, de ce nu, o biografie a tinerei vedete, cu amanunte picante din tumultoasa-i existenta. Titlul posibil : " Don Juan la doar un an ".
Unii carcotasi ar afirma pe la colturi, ca, vezi Doamne, copiii expusi de la varste fragede statutului de vedeta au, la maturitate, probleme de adaptare in societate. Ca povara celebritatii este greu de suportat. Ca, negestionata cum se cuvine, aceeasi celebritate poate sa se transforme peste cativa ani intr-o povara apasatoare ( imi vine in minte doar exemplul lui Macaulay Culkin ).
Detalii, domnilor, detalii... and e vorba de a pune mana pe o "mina de aur", care sa iti asigure inca de pe acum tie, ca parinte, batranetea, ce mai conteaza ca iti exploatezi propriul copil? Ce mai conteaza ca lacomia te impinge ca dupa ce ti-ai sacrificat primul copil sa jinduiesti deja la banii pe care ti i-ar putea aduce cel de-al doilea?
Pana la urma eu cred ca e de fapt o chestiune de interes national sa nu neglijam aportul pe care cei mici il pot avea la cresterea PIB-ului si, in consecinta, sa tipam cat ne tin plamanii " Stratane, nu fi, mah, trist, mai fa un copil artist "