Ar fi trebuit sa ma fac fotbalist. Nu pentru ca as fi vreun mare talent. Sunt asa, sa zicem, de nivel mediu. De alergat nu prea alerg, cand eram mic imi placea sa stau in fata, “la pomana” cum se zice. Intre timp nu s-a schimbat nimic in acest sens. Nu vreau sa ma fi facut fotbalist nici pentru banii multi, masinile scumpe, casele de vis si femeile bune si proaste ce graviteaza in jurul lor. Nicidecum.
Mi-ar fi placut la nebunie sa fiu fotbalist ca sa dau interviuri la TV. O, daaaa ! Nu stiu daca ati fost atenti la aceste momente esentiale din viata unui fotbalist roman: interviurile. Eu le studiez atent de ceva vreme si, sincer, sunt fascinat. Este o intreaga filosofie de viata cuprinsa in cele cateva vorbe abia articulate de jucator, un fluviu de intelepciune ce se revarsa din gura acestuia direct in urechile noastre avide de absolut. Si culmea, toti, dar absolut toti, fara exceptie, spun aceleasi lucruri de parca sunt toti reprezentantii acelorasi curente de gandire. Dar sa nu anticipam si sa ne aplecam putin asupra studiului acestui fenomen: discursul fotbalistului roman.
“Dorinta mea cea mai mare este de a imbraca tricoul primei reprezentative si, evident, de a prinde un contract avantajos afara”.
Fotbalistul roman este in primul rand un reprezentant al curentului patriotismului nehotarat. Asta deoarece fiecare din ei are in cariera doua obiective majore: acela de a juca pentru echipa nationala si a evolua la un club in strainatate. Numit popular si curentul “cu curu’n doua luntre” sau “ si cu … si cu sufletu-n Rai “ ( din ratiuni de excesiva decenta nu am putut reproduce exact expresia ). Toti, de la primele interviuri afirma acest lucru, iar intr-o proportie covarsitoare esueaza lamentabil.
“Important nu este ca eu sa inscriu, important e sa castige echipa”
Un principiu care explica, in mare, esecul pe linie al echipelor romanesti. Daca niciun fotbalist, fie el atacant, fundas, mijlocas, nu considera important sa inscrie, cu siguranta nu o va face. Atunci ramane totul in sarcina portarului. Da, dar portarul tre sa apere. Aflat intr-o mare dilema, acesta din urma nu e in stare sa faca bine nimic din cele doua. Din cele de mai sus se nasc doua afirmatii – standard, ambele halucinante :
“ Adversarii si-au dorit mai mult victoria” si “ Daca reuseam sa inscriem mai mult decat ei, poate castigam” ( a se remarca faptul ca si in acest ultim caz exista inca o urma de indoiala). Dar cum sa inscrii daca nu consideri important asta?
Teoria mega evoutionismului e sustinuta de afirmatia : “ Fotbalul a evoluat, nu mai exista echipe mici”. Rezulta ca exista numai echipe mari si foarte mari. Andorra, Luxemburg si Papua Noua Guinee au devenit in ultimii ani superputeri, iata explicatia faptului ca de multa vreme nu mai batem pe nimeni.
Cu toate acestea, inaintea fiecarui meci, bravii nostri jucatori se incurajeaza citind tratate de biologie aplicata si concluzionand cu un aer doct: “Si ei ( adversarii) au tot doua maini si doua picioare”. Mai, sa fie, total neasteptat. Dar ce e si mai neasteptat abia acum urmeaza. Bravii reprezentanti ai truismului strato – sferic afirma cu nonsalanta cum ca, vezi Doamne: “ Mingea e rotunda”. Dupa meci se revine, aproape de fiecare data, la afirmatia din alineatul anterior.
Cei care la micul dejun isi arunca privirea prin tabelul lui Mendeleev sunt convinsi de faptul ca : “primul gol ne-a turnat plumb in picioare”. La fel al doilea, al treilea… Cu atata plumb in picioare nu e de mirare ca abia se deplaseaza pe teren. Jucatorul roman nu este lent de fel, doar golurile primite il ingreuneaza .
“Am primit primul gol prea repede” sau “ Am primit gol in cel mai nepotrivit moment”, de parca exista vreun moment propice primirii golului, sunt alte doua afirmatii demne de luat in seama.Ambele sunt in stransa legatura cu aia cu plumbul, de mai sus. Fotbalistul roman are cel putin 4 momente nepotrivite pentru a incasa gol: in primele minute ale celor doua reprize ca si in ultimele minute ale acestora .Intelegem de aici ca, primite in afara intervalelor de mai sus, golurile sunt chiar izbavitoare ?
Pe final aflam ca “Publicul a fost al 12-lea jucator”. Cand aceiasi oameni din tribuna il injura cu patos, publicul devine “ un grup de nesimtiti, betivi, care vin la stadion sa isi verse frustrarile”. Curat liber-schimbism, monser !
In eterna cautare a absolutului, fotbalistul roman este un intreg compendiu de maxime si cugetari in fata caruia noi, profanii care nu reusim sa intelegem ca “ Meciul se termina odata cu ultimul fluier al arbitrului “, nu putem decat sa ne scoatem palaria si sa facem o reverenta.
“M..e Dica “
duminică, 6 martie 2011
duminică, 9 ianuarie 2011
Quo Vadis ?
Chiar asa, incotro ne indreptam? Habar nu avem de unde venim si deja ne-am resemnat cu asta. Bine, mai sunt unii care incearca la misto sa gaseasca bosoni, particule ale lui Dumnezeu, big bang, gang bang, doar asa sa mai cheltuie ceva bani. Noi in sinea noastra stim ca nu vom afla niciodata un raspuns viabil.
Si atunci, incotro ne indreptam? Mereu m-am intrebat care este scopul nostru. Avem vreun scop? Mi-ar placea sa cred ca nu traim doar ca sa perpetuam specia. Nu ne-am deosebi prea mult de musculita de otet sau de gandacul de bucatarie. Si ar fi cam trist. Desi in mintea mea mi-e din ce in ce mai clar ca nu ne deosebim fundamental de ele. E drept, avem internet, suntem mereu conectati, din urechi ne ies fire de la casti, buzunarele devin neincapatoare pentru smartphone-uri, ipoduri si o sumedenie de alte gadgeturi, avem televizoare 3D pe care nu prea ni le permitem inca, ni se promite a intr-o zi vom putea calatori in timp...Si totusi in zilele astea ne holbam la cer si ne intrebam daca pasarile cazute din cer nu sunt cumva un semn apocaliptic. Butonam zilnic laptopuri din ce in ce mai sofisticate, cu nspe "giga de ram", dar ne sperie ideea ca polii magnetici ai pamantului ar putea sa se inverseze brusc desi habar nu avem ce presupune asta sau daca e practic posibil. Pare de necrezut, dar probabil 90% din populatia Pamantului are o religie a ei, ceea ce presupune credinta intr-o zeitate pe care nu a vazut-o sau auzit-o niciodata. Cand se zguduie putin avionul ne facem zeci de cruci, il invocam pe Dumnezeu, Allah sau Bruce Willis si ne simtim lipsiti de orice putere. Acum nu mai mult de saptezeci de ani, bunicii nostri inca credeau ca atunci cand fulgera trece sf.Ilie pe cer. Multi dintre ei icna mai cred asta. Suntem intoxicati de superstitii, nu trecem pe sub scara, nu spalam de Boboteaza, nu calcam de sf. Maria, nu ne-o tragem in post,chiar asa, dece tinem post?!? Avem nevoie de religie si de superstitii pentru ca suntem slabi, exact ca oamenii care paraseau prima data grotele acum multe mii de ani. E de ajuns sa apara un virus imposibil de vazut de ochiul liber si o planeta intreaga tremura in chiloti de frica, iar daca un vulcan cu nume imposibil stranuta putin, paralizeaza jumatate de planeta.
Si totusi, unde ne indreptam? Care e scopul nostru aici? De mici suntem povatuiti sa cautam fericirea in acelasi timp in care ni se spune ca fericirea nu exista dar de fapt se afla in orice din jurul nostru daca stim sa o cautam. Nu e de mirare ca intalnim zilnic atat de putini oameni fericiti.
Si uite asa ne indreptam cu toti ca o turma vesnic conectata, cu casti in urechi, cu ecrane HD, cu ochelari 3D si telefoane 4G spre exact acelasi lucru spre care se indrepta omul de Neanderthal acum zeci de mii de ani.
Evolutie? Involutie? Revolutie?
Si atunci, incotro ne indreptam? Mereu m-am intrebat care este scopul nostru. Avem vreun scop? Mi-ar placea sa cred ca nu traim doar ca sa perpetuam specia. Nu ne-am deosebi prea mult de musculita de otet sau de gandacul de bucatarie. Si ar fi cam trist. Desi in mintea mea mi-e din ce in ce mai clar ca nu ne deosebim fundamental de ele. E drept, avem internet, suntem mereu conectati, din urechi ne ies fire de la casti, buzunarele devin neincapatoare pentru smartphone-uri, ipoduri si o sumedenie de alte gadgeturi, avem televizoare 3D pe care nu prea ni le permitem inca, ni se promite a intr-o zi vom putea calatori in timp...Si totusi in zilele astea ne holbam la cer si ne intrebam daca pasarile cazute din cer nu sunt cumva un semn apocaliptic. Butonam zilnic laptopuri din ce in ce mai sofisticate, cu nspe "giga de ram", dar ne sperie ideea ca polii magnetici ai pamantului ar putea sa se inverseze brusc desi habar nu avem ce presupune asta sau daca e practic posibil. Pare de necrezut, dar probabil 90% din populatia Pamantului are o religie a ei, ceea ce presupune credinta intr-o zeitate pe care nu a vazut-o sau auzit-o niciodata. Cand se zguduie putin avionul ne facem zeci de cruci, il invocam pe Dumnezeu, Allah sau Bruce Willis si ne simtim lipsiti de orice putere. Acum nu mai mult de saptezeci de ani, bunicii nostri inca credeau ca atunci cand fulgera trece sf.Ilie pe cer. Multi dintre ei icna mai cred asta. Suntem intoxicati de superstitii, nu trecem pe sub scara, nu spalam de Boboteaza, nu calcam de sf. Maria, nu ne-o tragem in post,chiar asa, dece tinem post?!? Avem nevoie de religie si de superstitii pentru ca suntem slabi, exact ca oamenii care paraseau prima data grotele acum multe mii de ani. E de ajuns sa apara un virus imposibil de vazut de ochiul liber si o planeta intreaga tremura in chiloti de frica, iar daca un vulcan cu nume imposibil stranuta putin, paralizeaza jumatate de planeta.
Si totusi, unde ne indreptam? Care e scopul nostru aici? De mici suntem povatuiti sa cautam fericirea in acelasi timp in care ni se spune ca fericirea nu exista dar de fapt se afla in orice din jurul nostru daca stim sa o cautam. Nu e de mirare ca intalnim zilnic atat de putini oameni fericiti.
Si uite asa ne indreptam cu toti ca o turma vesnic conectata, cu casti in urechi, cu ecrane HD, cu ochelari 3D si telefoane 4G spre exact acelasi lucru spre care se indrepta omul de Neanderthal acum zeci de mii de ani.
Evolutie? Involutie? Revolutie?
vineri, 12 noiembrie 2010
Eu n-am sa bat niciodata covoare, pentru ca le doare...
Cuvant inainte: pentru cei care se vor grabi sa traga concluzii pigmentate de cuvinte gen :trauma, frustrare, inadaptare, etc, pentru voi, spuneam, textul asta nu exista asa ca nu va obositi sa il cititi.
Traim intr-o perpetua minciuna. Daca precum in poveste, ne-ar creste nasul de fiecare data cand mintim, sunt sigur ca de pe Luna nu s-ar mai vedea Marele Zid Chinezesc, ci un paienjenis de nasuri lungi. Suntem mintiti inca de mici, continuam sa mintim noi insine cand crestem si facem din asta un mod de viata pana cand inchidem ochii definitiv.
Nu pricep de ce ni se spune ca banii nu aduc fericirea de catre aceeasi oameni care mai tarziu se vor sfasia intre ei pentru cativa firfirei. Rima anterioara e pur intamplatoare. Nu pricep de ce ni se infatiseaza Mos Craciun cu sacul de cadouri sub brad pentru ca, peste cativa ani, la o bere ca baietii, tatal sa se autodenunta cu un aer triumfator. "Bah, da tu chiar credeai ca exista Mos Craciun, hohoho?". Bah, afla ca poate chiar credeam. Iarasi nu pricep de ce ti se spune de mic sa inveti, ca daca inveti vei avea tot ce iti doresti si peste o vreme vezi la televizor ca averea e invers proportionala cu numarul scolilor absolvite.
Acum cateva zile, un bun amic, plecat peste mari si tari, spunea ca e ciudat cum oamenii iti spun acum, in prag de 30 de ani sa te maturizezi doar pentru ca esti, gandesti si te porti diferit. Aceeasi oameni care iti spuneau cand erai mic ca sa fii adult e de cacat. Si asta mi-a intrat in cap de atunci. Niciodata nu mi-am dorit sa cresc, sa ma maturizez, i-am urat pe adulti si mi-am jurat ca nu voi fi niciodata ca ei. Aveam plete si blugii taiati si ii uram pe cei ce se uitau stramb la mine. Aveam mereu zambetul pe buze si ma miram cum oamenii aia mai mari decat mine erau vesnic incruntati si preocupati. Asteptam sa fac 16 ani sa ma uit la filme interzise si am constatat ca pot face asta si la 14 si nu era nimic spectaculos. Nu am inteles de ce mi-au interzis asta vreodata. Mi-au spus sa astept sa fiu major ca atunci totul se va schimba, pot conduce masina si pot sa votez. Am asteptat majoratul si nici macar nu l-am sarbatorit ca toti ceilalti. De condus, nu conduc nici acum si de votat nu mai imi arde de mult. Ce era asa mare chestie?. Nu am inteles de ce inventeaza povesti cu barza si hornul de la casa, ca apoi sa te trimita "in pizda matii, de unde ai iesit, cre' ca te-am facut la betie, de ai iesit asa de prost". Pai ori barza, ori..?
Stiu, iti vor spune ca ei de fapt au facut totul sa te protejeze, sa nu ai nicio grija, o sa iti spuna cat de mult s-au sacrificat ca tie sa nu iti lipseasca nimic. Si o sa iti zica cu un aer de telenovela sud-americana ca vei intelege toate astea doar atunci cand vei creste mai mare.
Azi cand ma surprind pe mine insumi uitandu-ma stramb la pustii cu plete si blugi taiati, ma infior. Am devenit unul de-al lor? O alta rima pur intamplatoare.
Traim intr-o perpetua minciuna. Daca precum in poveste, ne-ar creste nasul de fiecare data cand mintim, sunt sigur ca de pe Luna nu s-ar mai vedea Marele Zid Chinezesc, ci un paienjenis de nasuri lungi. Suntem mintiti inca de mici, continuam sa mintim noi insine cand crestem si facem din asta un mod de viata pana cand inchidem ochii definitiv.
Nu pricep de ce ni se spune ca banii nu aduc fericirea de catre aceeasi oameni care mai tarziu se vor sfasia intre ei pentru cativa firfirei. Rima anterioara e pur intamplatoare. Nu pricep de ce ni se infatiseaza Mos Craciun cu sacul de cadouri sub brad pentru ca, peste cativa ani, la o bere ca baietii, tatal sa se autodenunta cu un aer triumfator. "Bah, da tu chiar credeai ca exista Mos Craciun, hohoho?". Bah, afla ca poate chiar credeam. Iarasi nu pricep de ce ti se spune de mic sa inveti, ca daca inveti vei avea tot ce iti doresti si peste o vreme vezi la televizor ca averea e invers proportionala cu numarul scolilor absolvite.
Acum cateva zile, un bun amic, plecat peste mari si tari, spunea ca e ciudat cum oamenii iti spun acum, in prag de 30 de ani sa te maturizezi doar pentru ca esti, gandesti si te porti diferit. Aceeasi oameni care iti spuneau cand erai mic ca sa fii adult e de cacat. Si asta mi-a intrat in cap de atunci. Niciodata nu mi-am dorit sa cresc, sa ma maturizez, i-am urat pe adulti si mi-am jurat ca nu voi fi niciodata ca ei. Aveam plete si blugii taiati si ii uram pe cei ce se uitau stramb la mine. Aveam mereu zambetul pe buze si ma miram cum oamenii aia mai mari decat mine erau vesnic incruntati si preocupati. Asteptam sa fac 16 ani sa ma uit la filme interzise si am constatat ca pot face asta si la 14 si nu era nimic spectaculos. Nu am inteles de ce mi-au interzis asta vreodata. Mi-au spus sa astept sa fiu major ca atunci totul se va schimba, pot conduce masina si pot sa votez. Am asteptat majoratul si nici macar nu l-am sarbatorit ca toti ceilalti. De condus, nu conduc nici acum si de votat nu mai imi arde de mult. Ce era asa mare chestie?. Nu am inteles de ce inventeaza povesti cu barza si hornul de la casa, ca apoi sa te trimita "in pizda matii, de unde ai iesit, cre' ca te-am facut la betie, de ai iesit asa de prost". Pai ori barza, ori..?
Stiu, iti vor spune ca ei de fapt au facut totul sa te protejeze, sa nu ai nicio grija, o sa iti spuna cat de mult s-au sacrificat ca tie sa nu iti lipseasca nimic. Si o sa iti zica cu un aer de telenovela sud-americana ca vei intelege toate astea doar atunci cand vei creste mai mare.
Azi cand ma surprind pe mine insumi uitandu-ma stramb la pustii cu plete si blugi taiati, ma infior. Am devenit unul de-al lor? O alta rima pur intamplatoare.
marți, 2 noiembrie 2010
La socri
" Iubi, duminica asta ne asteapta ai mei la masa!". Asa incepe totul. Stiti, in viata sunt multe momente penibile. Ei bine, asta le depaseste pe toate. Masa cu socrii. Acum ca sunt socri sau doar parintii iubitei, prientenei, adica viitorii socri, nu e nicio diferenta. Rezultatul e acelasi, invariabil: dezastru!
Prima si cea mai la indemana tentatie: sa scapi, sa te sustragi miseleste. Dar, ce, poti? Dupa prima propozitie, enuntata mai sus, vine argumentatia fatala : " Daca ai sti cum gateste mama, dumnezeieste ". Intr-adevar de dumnezei ziceai si tu ceva in minte, dar cred ca erau din alta religie. Daca inca mai eziti, asta se citeste clar pe fata ta lunga, urmeaza decisiva :" Sa stii iubi, ca ma supar tare mult daca nu vii sa ii cunosti. Ai mei sunt niste oameni atat de misto ". Bine totusi ca a precizat de la bun inceput ca sunt oameni...
Exista doua variante: prima in care mergi tu cu ea de manuta la ai ei si a doua cand ea te asteapta deja la ai ei. Prima e varianta soft, a doua e apocaliptica. De ce? Simplu: posibilitatea de a te informa referitor la gusturile parintilor. Tu vrei sa pari cat mai prezentabil in special in fata mamei ( subiectul "tata" il tratam ulterior ). Mama careia tre sa ii iei flori. Acum, daca ea vine cu tine, poti sa o intrebi: " Auzi, scumpi, dar mamei tale ce flori ii plac?". Intreabrea de bun simt, raspunsul standard: " Ei, iubi, nu tre sa te deranjezi. Poti eventual sa iei acolo cateva prajituri, cel mult. ". Daca mai intrebi si ce prajituri, pari realmente bou, asa ca te abtii. Si iei flori. Odata ajuns in fata florariei, incep si ei sa ii sticleasca ochii. Parca ar pofti si ea la unul. La un buchet, adica. Ca sa nu pari neam prost, ii iei si ei. Daca vrei cu adevarat sa o dai pe spate pe masa, te opresti si la cofetarie si iei si niste prajituri. Placerea de a o vedea pe soacra-ta: nepretuita. Pentru flori + prajituri = 100 Ron, exista MasterCard. Dezavantajul : daca iubita vine cu tine e ca tot drumul iti va lauda mancarurile gatite de masa, cu ciorbite face, ce sarmalute, ce fripturica, ce salatute, ce prajiturele. pana ajungi la locul macelului, esti deja satul. De tot.
Daca gagica nu vine cu tine, tre sa intuiesti tu ce ii place lu'masa. Invariabil vei alege exact florile pe care asta le detesta si prajiturile de la care acu un an a facut toxiinfectie alimentara. Fireste, mama nu se va manifesta ca atare. Nu se va manifesta deloc. Odata raceala instalata, slabe sanse sa se mai schimbe ceva. Dar sa continuam.
Tatal. Lu tac'su tre sa ii iei si tu, ca baietii, o sticla de vin. Din ala bun. Aici e si mai nasol, ca nu poti sa ii ceri sfatul consoartei. Mai mult ca sigur ca nu stie ce vin consuma taica-su inainte sa o bata cand era mica. Ca sa nu pari rupt in cur, ii iei un vin scump. Ca sa nu para rupt in cur, scoate si el din bar un vin mult mai scump ca al tau. Placerea de a il vedea pe tata socru cum te umileste: nepretuita. Pentru stilca de vin = 100 Ron, tot saracu' MasterCard.
Odata depasite primele momente penibile, urmeaza episodul in care parintii incearca sa intareasca cele spuse de iubi si sa para niste " oameni misto ". " Dar hai, pofteste, ia un loc. Bei ceva? Ce sa iti aducem de baut? Un vin, un whisky?". Stop ! prima capcana. Atac din flanc al tatalui. Te intreaba intai daca bei. Daca zici ca nu bei, pari un mototol, daca zici ca bei si iti lucesc ochii cand auzi de un whiskean, deja esti alcoolic si oricum ar fi, ai o bila neagra. De obicei alegi sa bei, daca tot e de rahat, macar sa fie imbibat in alcool.
Mama, mult mai putin fina ca tatal, ataca frontal, la baioneta :" Ce sa iti dea mama de mancare? Avem asa: un aperitiv, vaaai, asa ceva usor, un salamior, branzica. Apoi la felul intai o ciorbita buuuuuna, de pui, o minunatie, apoi iti da mama niste sarmalute, te lingi pe degete nu alta. Si avem si niste fripturica, am inteles ca iti place aia de pui, am facut SPECIAL pentru tine,cu cartofiori prajiti. Desi am inteles ca ai fi la cura,a sa ca avem si legume fierte. Delicios, nu ai mancat asa ceva nici la tine acasa". Knock out total ! Intai foloseste diminutive. In ochii ei esti, clar, un retard. Apoi iti prezinta, mai ceva ca la restaurant, sapte feluri de mancare de te intrebi daca a mai ramas ceva marfa la Carrefour si decisiva, de-ci-si-va... iti jigneste si pe biata maica-ta, ca nu a facut ea in viata ei mancare ca madam. Razboi total. Prins la mijloc, cauti scaparea in ochii ei, a jumatatii jumatatilor, lumina ochilor, iubirea vietii, etc. Tradare ! Individa trecuse cu arme si bagaje la inamici : " Adu, mama din toate, eh, lasa ca stiu eu ca mananca mult. Se fandoseste el cu regimul lui, dar ce, lui ii trebuie regim? Nu vezi ce flumos e, ca-mi vine sa-l mananc tot". Mdea, mai bine ar manca ea tot.
Si incepe ospatul. Curg tavile, farfuriile, tacamurile, mancarurile de zici ca maine se decreteaza foamete generala. Parintii, care abia ciugulesc cate ceva, te analizeaza. Nici macar discret, ci se holbeaza efectiv la tine. De la cum tii cutitul si furculita, la ce fel te strambi cand gusti din " sarmalute, te lingi pe degete nu alta ", nu le scapa nimic. Si ca si cum nu ar fi de ajuns, nici macar nu te lasa sa mesteci ca omul, ci te asalteaza cu intrebari. tatal va vrea sa stii daca iti place fotbalul si cu ce echipa tii. Daca el e stelist si tu dinamovist, tace. Dar nu uita. Si nu iarta. Si te preia mama :" Eh, lasa, tu, baiatu cu de astea cu fotbalul ( se apleaca usor peste masa soptind complice: e nebun dupa fotbal, nu il dezlipesti de la teve cand joaca Steaua ), zi mai bine cu ce te ocupi". Alt stop cadru: mama va vrea mereu sa stii cu ce te ocupi. Sa vada cu ce amarastean sau din contra, cu ce viitor magnat, umbla fiisa. Sfat: in situatia asta neaparat sa raspunzi cu ce ITI DORESTI sa faci sau CE VEI FACE, nu cu ce faci momentan. Pentru ca, o data pari un tip cu viziune, care se gandeste la viitorul lui si in al doilea rand, oricum momentan ai un job de rahat si ai toate sansele sa fii privit ca un parazit social nedemn de progenitura de vita nobila a domniilor lor. Tatal, ca o fiara ranita, sare la beregata: " Bah, da voi, astia de la Dinamo, mai bateti bah si voi pe cineva, ha ha ha?". Si-o cauta. Dar nu poti riposta. Te simti legat de maini si de picioare. Mama: "Uf, ti-am zis sa incetezi cu asta cu fotbalu', bine ca sunteti voi astia de la Steaua mai breji, ca aveti 2 antrenori pe luna ( iar se apleaca peste masa si spune discret: sunt la curent cu tot, iti dai seama, il aud pe nebun urland prin casa)". Si, planuri mari? Familie, copii?" Tu sincer ai avea. In viitor. In viitorul foarte indepartat. Si nu cu fiica'sa. Dar parca poti sa ii spui asta patrapufnitei? Zambesti misterios de nu intelege nici ea, nici fiica'sa ce dracu ai vrut sa spui.
Daca te lovesc nevoile fiziologice, rezista cu stoicism. E de ajuns sa te duci la wc trei minute ca te vor toca toti trei ca pe pasta de mici. Cand vei reveni in camera te vor fixa toti trei cu o privire tampa din care nici tu, nici ei nu inteleg ce dracu vor ei sa spuna.
Momentul plecarii e la fel de crancen. Mama te va intreba daca ti-a placut pe la ei. Culmea tupeului e ca te va intreba si cand mai revii desi se citeste pe mecla ei ca nu ar mai vrea vreodata sa le treci pragul. Culmea culmilor tupeului, ascuns sub masca bunavointei, e atunci cand iti pregateste ea, din prea mare mila ei, un pachetel cu "bunatati facute special pentru tine", pe care sa il iei acasa. Jalnic. Umilit, o ajuti pe iubi sa se imbrace, doar doar oi mai salva din aparente, iesi spasit din casa si il auzi pe taica-su cum iti arunca peste umar: " Zi bah, cum e acolo la voi, in Stefan cel Mare, tot asa 300 de oameni mergeti pe stadion, hahahah?".
Pe drumul de intoarcere tacerea apasatoare dintre voi e deranjata doar razlet de cotcodacelile ei: " Si, cum ti s-au parut ai mei? Sunt super de treaba, ti-am zis eu! Iar lu' mama i-ai placut mult, nu mi-a zis dar o stiu eu cand ii place de cineva. Si tata nu e baiat rau, asa tachineaza el pe cine ii place lui. Deci sa stii ca si el te place. Si ti-am zis ca te iubesc mult, nu-i asa?"
In mintea ta, ideea unui triplu asasinat nu ti se mai pare deloc deplasata...
Prima si cea mai la indemana tentatie: sa scapi, sa te sustragi miseleste. Dar, ce, poti? Dupa prima propozitie, enuntata mai sus, vine argumentatia fatala : " Daca ai sti cum gateste mama, dumnezeieste ". Intr-adevar de dumnezei ziceai si tu ceva in minte, dar cred ca erau din alta religie. Daca inca mai eziti, asta se citeste clar pe fata ta lunga, urmeaza decisiva :" Sa stii iubi, ca ma supar tare mult daca nu vii sa ii cunosti. Ai mei sunt niste oameni atat de misto ". Bine totusi ca a precizat de la bun inceput ca sunt oameni...
Exista doua variante: prima in care mergi tu cu ea de manuta la ai ei si a doua cand ea te asteapta deja la ai ei. Prima e varianta soft, a doua e apocaliptica. De ce? Simplu: posibilitatea de a te informa referitor la gusturile parintilor. Tu vrei sa pari cat mai prezentabil in special in fata mamei ( subiectul "tata" il tratam ulterior ). Mama careia tre sa ii iei flori. Acum, daca ea vine cu tine, poti sa o intrebi: " Auzi, scumpi, dar mamei tale ce flori ii plac?". Intreabrea de bun simt, raspunsul standard: " Ei, iubi, nu tre sa te deranjezi. Poti eventual sa iei acolo cateva prajituri, cel mult. ". Daca mai intrebi si ce prajituri, pari realmente bou, asa ca te abtii. Si iei flori. Odata ajuns in fata florariei, incep si ei sa ii sticleasca ochii. Parca ar pofti si ea la unul. La un buchet, adica. Ca sa nu pari neam prost, ii iei si ei. Daca vrei cu adevarat sa o dai pe spate pe masa, te opresti si la cofetarie si iei si niste prajituri. Placerea de a o vedea pe soacra-ta: nepretuita. Pentru flori + prajituri = 100 Ron, exista MasterCard. Dezavantajul : daca iubita vine cu tine e ca tot drumul iti va lauda mancarurile gatite de masa, cu ciorbite face, ce sarmalute, ce fripturica, ce salatute, ce prajiturele. pana ajungi la locul macelului, esti deja satul. De tot.
Daca gagica nu vine cu tine, tre sa intuiesti tu ce ii place lu'masa. Invariabil vei alege exact florile pe care asta le detesta si prajiturile de la care acu un an a facut toxiinfectie alimentara. Fireste, mama nu se va manifesta ca atare. Nu se va manifesta deloc. Odata raceala instalata, slabe sanse sa se mai schimbe ceva. Dar sa continuam.
Tatal. Lu tac'su tre sa ii iei si tu, ca baietii, o sticla de vin. Din ala bun. Aici e si mai nasol, ca nu poti sa ii ceri sfatul consoartei. Mai mult ca sigur ca nu stie ce vin consuma taica-su inainte sa o bata cand era mica. Ca sa nu pari rupt in cur, ii iei un vin scump. Ca sa nu para rupt in cur, scoate si el din bar un vin mult mai scump ca al tau. Placerea de a il vedea pe tata socru cum te umileste: nepretuita. Pentru stilca de vin = 100 Ron, tot saracu' MasterCard.
Odata depasite primele momente penibile, urmeaza episodul in care parintii incearca sa intareasca cele spuse de iubi si sa para niste " oameni misto ". " Dar hai, pofteste, ia un loc. Bei ceva? Ce sa iti aducem de baut? Un vin, un whisky?". Stop ! prima capcana. Atac din flanc al tatalui. Te intreaba intai daca bei. Daca zici ca nu bei, pari un mototol, daca zici ca bei si iti lucesc ochii cand auzi de un whiskean, deja esti alcoolic si oricum ar fi, ai o bila neagra. De obicei alegi sa bei, daca tot e de rahat, macar sa fie imbibat in alcool.
Mama, mult mai putin fina ca tatal, ataca frontal, la baioneta :" Ce sa iti dea mama de mancare? Avem asa: un aperitiv, vaaai, asa ceva usor, un salamior, branzica. Apoi la felul intai o ciorbita buuuuuna, de pui, o minunatie, apoi iti da mama niste sarmalute, te lingi pe degete nu alta. Si avem si niste fripturica, am inteles ca iti place aia de pui, am facut SPECIAL pentru tine,cu cartofiori prajiti. Desi am inteles ca ai fi la cura,a sa ca avem si legume fierte. Delicios, nu ai mancat asa ceva nici la tine acasa". Knock out total ! Intai foloseste diminutive. In ochii ei esti, clar, un retard. Apoi iti prezinta, mai ceva ca la restaurant, sapte feluri de mancare de te intrebi daca a mai ramas ceva marfa la Carrefour si decisiva, de-ci-si-va... iti jigneste si pe biata maica-ta, ca nu a facut ea in viata ei mancare ca madam. Razboi total. Prins la mijloc, cauti scaparea in ochii ei, a jumatatii jumatatilor, lumina ochilor, iubirea vietii, etc. Tradare ! Individa trecuse cu arme si bagaje la inamici : " Adu, mama din toate, eh, lasa ca stiu eu ca mananca mult. Se fandoseste el cu regimul lui, dar ce, lui ii trebuie regim? Nu vezi ce flumos e, ca-mi vine sa-l mananc tot". Mdea, mai bine ar manca ea tot.
Si incepe ospatul. Curg tavile, farfuriile, tacamurile, mancarurile de zici ca maine se decreteaza foamete generala. Parintii, care abia ciugulesc cate ceva, te analizeaza. Nici macar discret, ci se holbeaza efectiv la tine. De la cum tii cutitul si furculita, la ce fel te strambi cand gusti din " sarmalute, te lingi pe degete nu alta ", nu le scapa nimic. Si ca si cum nu ar fi de ajuns, nici macar nu te lasa sa mesteci ca omul, ci te asalteaza cu intrebari. tatal va vrea sa stii daca iti place fotbalul si cu ce echipa tii. Daca el e stelist si tu dinamovist, tace. Dar nu uita. Si nu iarta. Si te preia mama :" Eh, lasa, tu, baiatu cu de astea cu fotbalul ( se apleaca usor peste masa soptind complice: e nebun dupa fotbal, nu il dezlipesti de la teve cand joaca Steaua ), zi mai bine cu ce te ocupi". Alt stop cadru: mama va vrea mereu sa stii cu ce te ocupi. Sa vada cu ce amarastean sau din contra, cu ce viitor magnat, umbla fiisa. Sfat: in situatia asta neaparat sa raspunzi cu ce ITI DORESTI sa faci sau CE VEI FACE, nu cu ce faci momentan. Pentru ca, o data pari un tip cu viziune, care se gandeste la viitorul lui si in al doilea rand, oricum momentan ai un job de rahat si ai toate sansele sa fii privit ca un parazit social nedemn de progenitura de vita nobila a domniilor lor. Tatal, ca o fiara ranita, sare la beregata: " Bah, da voi, astia de la Dinamo, mai bateti bah si voi pe cineva, ha ha ha?". Si-o cauta. Dar nu poti riposta. Te simti legat de maini si de picioare. Mama: "Uf, ti-am zis sa incetezi cu asta cu fotbalu', bine ca sunteti voi astia de la Steaua mai breji, ca aveti 2 antrenori pe luna ( iar se apleaca peste masa si spune discret: sunt la curent cu tot, iti dai seama, il aud pe nebun urland prin casa)". Si, planuri mari? Familie, copii?" Tu sincer ai avea. In viitor. In viitorul foarte indepartat. Si nu cu fiica'sa. Dar parca poti sa ii spui asta patrapufnitei? Zambesti misterios de nu intelege nici ea, nici fiica'sa ce dracu ai vrut sa spui.
Daca te lovesc nevoile fiziologice, rezista cu stoicism. E de ajuns sa te duci la wc trei minute ca te vor toca toti trei ca pe pasta de mici. Cand vei reveni in camera te vor fixa toti trei cu o privire tampa din care nici tu, nici ei nu inteleg ce dracu vor ei sa spuna.
Momentul plecarii e la fel de crancen. Mama te va intreba daca ti-a placut pe la ei. Culmea tupeului e ca te va intreba si cand mai revii desi se citeste pe mecla ei ca nu ar mai vrea vreodata sa le treci pragul. Culmea culmilor tupeului, ascuns sub masca bunavointei, e atunci cand iti pregateste ea, din prea mare mila ei, un pachetel cu "bunatati facute special pentru tine", pe care sa il iei acasa. Jalnic. Umilit, o ajuti pe iubi sa se imbrace, doar doar oi mai salva din aparente, iesi spasit din casa si il auzi pe taica-su cum iti arunca peste umar: " Zi bah, cum e acolo la voi, in Stefan cel Mare, tot asa 300 de oameni mergeti pe stadion, hahahah?".
Pe drumul de intoarcere tacerea apasatoare dintre voi e deranjata doar razlet de cotcodacelile ei: " Si, cum ti s-au parut ai mei? Sunt super de treaba, ti-am zis eu! Iar lu' mama i-ai placut mult, nu mi-a zis dar o stiu eu cand ii place de cineva. Si tata nu e baiat rau, asa tachineaza el pe cine ii place lui. Deci sa stii ca si el te place. Si ti-am zis ca te iubesc mult, nu-i asa?"
In mintea ta, ideea unui triplu asasinat nu ti se mai pare deloc deplasata...
luni, 11 octombrie 2010
Entuziasmofilius maximus
In viata asta a mea am doua probleme grave. Nu stiu care e mai grava dintre ele, cert e ca ma lovesc de ele constant.
Prima ar fi ca multa lume imi spune ca seman cu Bote. Da, ati auzit bine, cu insusi Bote. Bote cel cu Bianca, Bote cel cu mama Zina, Bote cel cu multe femei si in egala masura cu multi baieeti. Si cand zic baietei, ma refer strict la prezentari. Cand isi prezinta unul altuia ce mai e la moda.
A doua problema ar fi aceea ca, vezi Doamne, sunt un om lipsit de entuziasm. Daca la faza cu Bote mai inghit eu (ups!!!) si mai las de la mine, ca inca nu mi-am dat seama daca a fi comparat cu "Burlacu'" e de bine sau de rau, treaba cu entuziasmul, mai precis cu lipsa lui, ma pune serios pe ganduri.
Daca treaba cu Bote e relativ recenta, treaba cu entuziasmul e veche rau. Incep sa cred ca inca de cand m-am nascut. Sau chiar de dinainte. Cred ca am fost neentuziast inca din faza intrauterina. Unicul caz inregistrat in lume de Apaticus Intrauterinus. Fiind primul caz, am toate sansele sa intru in anale. Scuze, Bote !
In copilarie, nici urma de entuziasm. Cand ceilalti copii zburdau pe maidan, eu abia ma taraiam spre locul de joaca. La fotbal, jucam pe post de pomanagiu-dreapta, asteptam sa vina mingea la mine si poate asa ma atingeam de ea. Victoriile, ca si infrangerile, ma lasau rece.
Situatia nu s-a schimbat radical nici mai tarziu. Cand colegii mei multumeau Divinitatii ca au luat BAC-ul eu ma uitam ca vitelul la poarta noua pe listele alea si nu ma bucuram deloc. Am intrat printre primii la facultate si le-am telefonat scurt alor mei cu aceeasi voce neutra cu care i-as fi anuntat ca a inceput sa ploua.
Cand am luat licenta, am baut fara pic de entuziasm cateva beri si cand m-am dus la primul job, colegii ma intrebau zilnic de ce sunt suparat, daca s-a intamplat ceva. Nu aveam nimic, nici macar chef de munca. Ma taraiam spre serviciu cu aceeasi pofta cu care acum cativa ani ma duceam sa bat mingea pe maidan.
M-am mutat la Bucuresti, aici colegii cei noi, baieti fini, mi-au spus de la obraz: " bah baiatule, tu cand vii la munca, parca mergi la inmormantare". Sa nu intelegeti acum ca lipsa mea de entuziasm se reduce doar la munca. Nu nu, se pare ca in permanenta afisez o fata de nemultumit de parca nimic pe lumea asta nu m-ar satisface.
Tot gandindu-ma la problema asta a mea, am incercat sa gasesc si explicatii. Ei bine, iata-le, in ordinea numerelor de pe tricou :
1. Sunt gras. Ma rog, gras e un cuvant cam dur. As spune supraponderal. Am cateva kilograme in plus. Mereu am avut. Unde ati vazut voi grasi entuziasti? Si apoi, daca vezi un grasun plin de voiosie, nu-i asa ca pare si mai suspect? Ce motiv de entuziasm sa aiba un rotofei?
2. Beau. Da, consum alcool. Nu cu regularitate de ceas elvetian, dar macar cu perseverenta de roman get-beget. Sa imi spuneti voi mie acum ce entuziasm sa mai ai dimineata de dupa, cand te trezesti cu capul cat o banita si cautand de-a busilea drumul spre wc. Si unde mai pui ca dai in casa de amanta,nevasta, prietena, mama, bunica, vecina care invariabil iti vor pune stupida intrebare: " Iar ai baut, nu?"
3. Si entuziastii mor. Unii dintre ei, chiar mai devreme decat cei ca mine. Si atunci, de ce sa imi bat capul? De ce sa nu astept sfarsitul cu o mutra acra, impasibila? Oare entuziastii mor mai cu spor?
4. Asemanarea cu Bote. Care, chiar daca exista, chiar daca nu (asemanarea, nu Bote), in mod cert nu iti da niciun motiv de a fi exaltat. Oare, daca as fi mai entuziast, o sa ma confunde Bianca intr-o seara cu el?
Pentru ca este un text inceput si continuat fara nici cea mai mica urma de entuziasm, acest post se incheie subit aici.
Va multumesc!
Prima ar fi ca multa lume imi spune ca seman cu Bote. Da, ati auzit bine, cu insusi Bote. Bote cel cu Bianca, Bote cel cu mama Zina, Bote cel cu multe femei si in egala masura cu multi baieeti. Si cand zic baietei, ma refer strict la prezentari. Cand isi prezinta unul altuia ce mai e la moda.
A doua problema ar fi aceea ca, vezi Doamne, sunt un om lipsit de entuziasm. Daca la faza cu Bote mai inghit eu (ups!!!) si mai las de la mine, ca inca nu mi-am dat seama daca a fi comparat cu "Burlacu'" e de bine sau de rau, treaba cu entuziasmul, mai precis cu lipsa lui, ma pune serios pe ganduri.
Daca treaba cu Bote e relativ recenta, treaba cu entuziasmul e veche rau. Incep sa cred ca inca de cand m-am nascut. Sau chiar de dinainte. Cred ca am fost neentuziast inca din faza intrauterina. Unicul caz inregistrat in lume de Apaticus Intrauterinus. Fiind primul caz, am toate sansele sa intru in anale. Scuze, Bote !
In copilarie, nici urma de entuziasm. Cand ceilalti copii zburdau pe maidan, eu abia ma taraiam spre locul de joaca. La fotbal, jucam pe post de pomanagiu-dreapta, asteptam sa vina mingea la mine si poate asa ma atingeam de ea. Victoriile, ca si infrangerile, ma lasau rece.
Situatia nu s-a schimbat radical nici mai tarziu. Cand colegii mei multumeau Divinitatii ca au luat BAC-ul eu ma uitam ca vitelul la poarta noua pe listele alea si nu ma bucuram deloc. Am intrat printre primii la facultate si le-am telefonat scurt alor mei cu aceeasi voce neutra cu care i-as fi anuntat ca a inceput sa ploua.
Cand am luat licenta, am baut fara pic de entuziasm cateva beri si cand m-am dus la primul job, colegii ma intrebau zilnic de ce sunt suparat, daca s-a intamplat ceva. Nu aveam nimic, nici macar chef de munca. Ma taraiam spre serviciu cu aceeasi pofta cu care acum cativa ani ma duceam sa bat mingea pe maidan.
M-am mutat la Bucuresti, aici colegii cei noi, baieti fini, mi-au spus de la obraz: " bah baiatule, tu cand vii la munca, parca mergi la inmormantare". Sa nu intelegeti acum ca lipsa mea de entuziasm se reduce doar la munca. Nu nu, se pare ca in permanenta afisez o fata de nemultumit de parca nimic pe lumea asta nu m-ar satisface.
Tot gandindu-ma la problema asta a mea, am incercat sa gasesc si explicatii. Ei bine, iata-le, in ordinea numerelor de pe tricou :
1. Sunt gras. Ma rog, gras e un cuvant cam dur. As spune supraponderal. Am cateva kilograme in plus. Mereu am avut. Unde ati vazut voi grasi entuziasti? Si apoi, daca vezi un grasun plin de voiosie, nu-i asa ca pare si mai suspect? Ce motiv de entuziasm sa aiba un rotofei?
2. Beau. Da, consum alcool. Nu cu regularitate de ceas elvetian, dar macar cu perseverenta de roman get-beget. Sa imi spuneti voi mie acum ce entuziasm sa mai ai dimineata de dupa, cand te trezesti cu capul cat o banita si cautand de-a busilea drumul spre wc. Si unde mai pui ca dai in casa de amanta,nevasta, prietena, mama, bunica, vecina care invariabil iti vor pune stupida intrebare: " Iar ai baut, nu?"
3. Si entuziastii mor. Unii dintre ei, chiar mai devreme decat cei ca mine. Si atunci, de ce sa imi bat capul? De ce sa nu astept sfarsitul cu o mutra acra, impasibila? Oare entuziastii mor mai cu spor?
4. Asemanarea cu Bote. Care, chiar daca exista, chiar daca nu (asemanarea, nu Bote), in mod cert nu iti da niciun motiv de a fi exaltat. Oare, daca as fi mai entuziast, o sa ma confunde Bianca intr-o seara cu el?
Pentru ca este un text inceput si continuat fara nici cea mai mica urma de entuziasm, acest post se incheie subit aici.
Va multumesc!
vineri, 24 septembrie 2010
Indiferenta nu ucide, indiferenta schilodeste
Traim intr-o tara de cacat aflata intr-o lume de si mai mare cacat. Intr-o lume unde ni se spune intai ca ne nastem egali dar aflam mai pe urma ca unii sunt mai egali decat noi. Si cu cat vrem sa fim mai egali cu ei cu atat ei sprinteaza mai rapid si egalitatea dintre noi creste.
Intr-o lume de egalitati variabile avem nesimtirea porceasca de a fi indiferenti. Dupa ce ca marea majoritate este asuprita de si mai marea minoritate conducatoare, printr-un mecanism ce sfideaza logica, caci bunul simt nu mai poate fi demult adus in discutie, indivizii ce compun marea majoritate se comporta intre ei ca niste hiene.
Nu ma ingretoseaza tipul cu Mercedes ce sfideaza multimile stranse sa protesteze in strada ca nu au ce manca. E vorba pana la urma de doua lumi diferite aflate intamplator in contact, si nici acela un contact direct. Prin geamul limuzinei se vede totul foarte mic dinauntru si exagerat de mare dinafara.
In schimb, ma face efectiv sa ma intreb ce dracu cautam noi aici, cu ce drept populam lumea asta si respiram aerul din jur, atunci cand vad cum ne sfasiem noi intre noi. Cum aceeasi oameni care ies in strada sunt persiflati de altii la fel ca ei, de acelasi statut social sau poate situati si mai jos pe ierarhia societatii. Cum atunci cand vedem un om cazut pe jos intoarcem capul in alta parte prefacandu-ne preocupati de cine stie ce probleme existentiale. Mai mult, aruncam printre dinti un "Da-l incolo de betiv ordinar". Cum atunci cand vedem un om talharit in autobuz devenim brusc interesati de ultimele stiri din Click-ul vecinului de scaun. Cum atunci cand aflam din paginile unui ziar ca un copil e bolnav si are nevoie de ajutor mai comandam un meniu la Mc Donalds de 3 euro si nici prin gand nu ne trece sa dam un sms de 1 euro. Cum atunci cand vreun napastuit, nebun sau doar excentric se urca pe un stalp si ameninta ca se arunca, ne adunam ca la concert si facem pariuri pe soarta omului si facem poze cu mobilul pe care intr-o culme a imbecilitatii le postam eventual si pe Facebook sau unde mai putem.
Cum atunci cand noi insine suntem victimele vreunei agresiuni ne uitam cu disperare in jur, agatandu-ne privirea de privirile nepasatoare ale celorlalti, cautam sprijinul oricui, am dori ca barbatul cazut pe strada sa se ridice si sa ne dea o mana de ajutor, ca batranul talharit din autobuz sa ii puna el pe fuga pe cei care te pun la pamant, ca tipul care iti face poza cu mobilul cand esti cazut la pamant sa se opreasca dracului din sedinta foto si sa testeze odata sms-ul ala care te va scoate din mizerie.
Traim intr-o lume de cacat, aflata intr-o tara de si mai mare cacat. In care indiferenta nu ucide pe nimeni, dar schilodeste suflete la foc automat
Intr-o lume de egalitati variabile avem nesimtirea porceasca de a fi indiferenti. Dupa ce ca marea majoritate este asuprita de si mai marea minoritate conducatoare, printr-un mecanism ce sfideaza logica, caci bunul simt nu mai poate fi demult adus in discutie, indivizii ce compun marea majoritate se comporta intre ei ca niste hiene.
Nu ma ingretoseaza tipul cu Mercedes ce sfideaza multimile stranse sa protesteze in strada ca nu au ce manca. E vorba pana la urma de doua lumi diferite aflate intamplator in contact, si nici acela un contact direct. Prin geamul limuzinei se vede totul foarte mic dinauntru si exagerat de mare dinafara.
In schimb, ma face efectiv sa ma intreb ce dracu cautam noi aici, cu ce drept populam lumea asta si respiram aerul din jur, atunci cand vad cum ne sfasiem noi intre noi. Cum aceeasi oameni care ies in strada sunt persiflati de altii la fel ca ei, de acelasi statut social sau poate situati si mai jos pe ierarhia societatii. Cum atunci cand vedem un om cazut pe jos intoarcem capul in alta parte prefacandu-ne preocupati de cine stie ce probleme existentiale. Mai mult, aruncam printre dinti un "Da-l incolo de betiv ordinar". Cum atunci cand vedem un om talharit in autobuz devenim brusc interesati de ultimele stiri din Click-ul vecinului de scaun. Cum atunci cand aflam din paginile unui ziar ca un copil e bolnav si are nevoie de ajutor mai comandam un meniu la Mc Donalds de 3 euro si nici prin gand nu ne trece sa dam un sms de 1 euro. Cum atunci cand vreun napastuit, nebun sau doar excentric se urca pe un stalp si ameninta ca se arunca, ne adunam ca la concert si facem pariuri pe soarta omului si facem poze cu mobilul pe care intr-o culme a imbecilitatii le postam eventual si pe Facebook sau unde mai putem.
Cum atunci cand noi insine suntem victimele vreunei agresiuni ne uitam cu disperare in jur, agatandu-ne privirea de privirile nepasatoare ale celorlalti, cautam sprijinul oricui, am dori ca barbatul cazut pe strada sa se ridice si sa ne dea o mana de ajutor, ca batranul talharit din autobuz sa ii puna el pe fuga pe cei care te pun la pamant, ca tipul care iti face poza cu mobilul cand esti cazut la pamant sa se opreasca dracului din sedinta foto si sa testeze odata sms-ul ala care te va scoate din mizerie.
Traim intr-o lume de cacat, aflata intr-o tara de si mai mare cacat. In care indiferenta nu ucide pe nimeni, dar schilodeste suflete la foc automat
luni, 20 septembrie 2010
Diferenta dintre noi
Ok. Am stabilit deja: sunt imatur. Am 29 de ani dar ma comport ca un copil de 16, hai 18 ani, cu indulgenta. Am manifestari infantile si gandesc precum un pusti la pubertate. Nu imi bat capul cu multiplele probleme zilnice si gandul imi sta numai la distractie, sex, alcool, nopti pierdute si iar sex. Nu am realizat nimic pana la varsta asta si nici nu dau vreun semn ca as realiza ceva de-acum incolo, cel putin nu in perioada urmatoare. Si nu par a fi preocupat de asta. Nu imi asum responsabilitati si nici macar nu imi pasa ca nu imi asum chestiile astea. Mi-e teama de ele. Deci de ce mi-as asuma niste chestii care ma infricoseaza teribil? Nu am nimic pe numele meu. Nu am casa mea, nu am masina mea, nici macar telefonul mobil, ipodul sau pixul cu care scriu la birou nu sunt ale mele. Banca nu mi-ar putea lua nimic in caz ca nu mi-as mai plati ratele. Nu m-am casatorit inca si nici nu am inceput inca sa ma gandesc la posibilitatea asta. Ma amagesc si ii amagesc pe cei din jur ca poate dupa 30 de ani o sa incep sa ma gandesc mai serios la acest aspect. Adica nu ca o sa o fac, ci ca ma voi gandi parecum serios la asta. Si la cat de serios sunt eu in general, ma gandesc ca o sa raman neinsurat. Despre copii nici nu poate fi vorba. Pai eu abia am grija de mine deci cum as avea grija de un copil?
Ok. Am stabilitdeja: voi sunteti maturi. Aveti tot 29 de ani dar va comportati ca niste adulti de 40, hai 45, cu maxima indulgenta. Aveti manifestari de oameni mari si gandire cat doi intelepti tibetani. Va strofocati cu toate problemele zilnice iar daca e o zi fara probleme, aveti grija sa va creati voi unele nou-noute. Gandul va sta la birou, deadline-uri, seful care va nedreptateste, curva de secretara care a avansat in timp ce voi ati ramas pe aceeasi pozitie, nevasta/sotul care va inseala sau poate va inseala, putinul timp liber, concediile pregatite cu un an inainte, urmatorul copil care va veni si deja i-ati fixat data de nastere, numele, nasii, culoarea camerei si modelul de masina pe care il va avea la 18 ani. Totul e planificat la milimetru. Ati realizat tot pana la aceasta varsta si nu dati semne ca mai aveti ceva sa realizati. Dar nici ca ati fi multumiti cu ce aveti. Si pareti foarte preocupati de asta. Munciti zi lumina si apoi inventati diagnostice imbecile gen " criza de 30 de ani" ca sa va acoperiti frustrarile din ce in ce mai multe si mai complexe. Va asumati responsabilitati si cand nu aveti ce sa va asumati va incarcati cu responsabilitatile altora. Apoi deveniti depresivi, dati vina pe sistem, pe seful ala idiot si pe secretara care a avansat in timp ce voi tot acolo sunteti, ba cu mai multe responsabilitati pe cap. Aveti o gramada de bunuri pe numele vostru. Aveti rate la banca, aveti credit pentru casa, masina, televizor, WII, si mai stiu eu cate. In secunda doi in care nu va mai permiteti o rata, banca va pulverizeaza. Fireste, deja aveti o familie, de cativa ani. V-ati casatorit devreme, de teama sa nu ramaneti ne... De parca se termina portia de nunti pe urmatorii 5 ani. At bagat rapid si un copil, poate chiar doi. Repede repede, daca la anu nu mai putem face? Sau poate la anul nu se mai poarta copilul? Nu putem sa nu fim in trend. Nu avem cu ce sa il crestem? Da ce, bunicii nostri cum au crescut? Si iarba cum creste, ce ii da cineva da manacare?
La 29 de ani, aveti cam tot ce puteti obtine intr-o viata de om si ati facut toate chestiile pe care le puteati face intr-o viata de om. Tot ce veti face de acum incolo ati facut deja, va fi doar o repetitie ca o ciorba reincalzita.
Diferenta dintre noi e ca la 29 de ani mai am atat de mult de facut...
Ok. Am stabilitdeja: voi sunteti maturi. Aveti tot 29 de ani dar va comportati ca niste adulti de 40, hai 45, cu maxima indulgenta. Aveti manifestari de oameni mari si gandire cat doi intelepti tibetani. Va strofocati cu toate problemele zilnice iar daca e o zi fara probleme, aveti grija sa va creati voi unele nou-noute. Gandul va sta la birou, deadline-uri, seful care va nedreptateste, curva de secretara care a avansat in timp ce voi ati ramas pe aceeasi pozitie, nevasta/sotul care va inseala sau poate va inseala, putinul timp liber, concediile pregatite cu un an inainte, urmatorul copil care va veni si deja i-ati fixat data de nastere, numele, nasii, culoarea camerei si modelul de masina pe care il va avea la 18 ani. Totul e planificat la milimetru. Ati realizat tot pana la aceasta varsta si nu dati semne ca mai aveti ceva sa realizati. Dar nici ca ati fi multumiti cu ce aveti. Si pareti foarte preocupati de asta. Munciti zi lumina si apoi inventati diagnostice imbecile gen " criza de 30 de ani" ca sa va acoperiti frustrarile din ce in ce mai multe si mai complexe. Va asumati responsabilitati si cand nu aveti ce sa va asumati va incarcati cu responsabilitatile altora. Apoi deveniti depresivi, dati vina pe sistem, pe seful ala idiot si pe secretara care a avansat in timp ce voi tot acolo sunteti, ba cu mai multe responsabilitati pe cap. Aveti o gramada de bunuri pe numele vostru. Aveti rate la banca, aveti credit pentru casa, masina, televizor, WII, si mai stiu eu cate. In secunda doi in care nu va mai permiteti o rata, banca va pulverizeaza. Fireste, deja aveti o familie, de cativa ani. V-ati casatorit devreme, de teama sa nu ramaneti ne... De parca se termina portia de nunti pe urmatorii 5 ani. At bagat rapid si un copil, poate chiar doi. Repede repede, daca la anu nu mai putem face? Sau poate la anul nu se mai poarta copilul? Nu putem sa nu fim in trend. Nu avem cu ce sa il crestem? Da ce, bunicii nostri cum au crescut? Si iarba cum creste, ce ii da cineva da manacare?
La 29 de ani, aveti cam tot ce puteti obtine intr-o viata de om si ati facut toate chestiile pe care le puteati face intr-o viata de om. Tot ce veti face de acum incolo ati facut deja, va fi doar o repetitie ca o ciorba reincalzita.
Diferenta dintre noi e ca la 29 de ani mai am atat de mult de facut...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)